Capcana urâtului și planul A, B, C...

Nu ne întreabă nimeni.

Ne ocupăm docili locul în caruselul vieții de zi cu zi și trăim felia de viață pe care, de ne-ar întreba cineva, n-am avea habar s-o definim. C-o fi predestinare, că nici vorbă de destin, trăim cum ne-am așternut. Trăim, și noi, acolo...

Hm, dacă vei fi fiind cârcotaș ai putea să-ntrebi ce treabă ar avea „cineva” să ne-ntrebe. Ori, dacă tot întreabă, nu-i musai să-i răspundem.

Mi-am scrutat potecuțele trecutului recent și-am lăsat, revoltat și nițel vinovat în mine însumi, privirea în jos.

Am uitat să văd frumosul de afară și dinăuntru.

Ultimul an de viață s-a scurs între zori nebăgați în seamă și amurguri neutre. Între „start” și „shut down”. Între inițieri de proiecte noi și preocupări de rezolvare.

Asta, dacă e să fiu cinstit, e taman felia pe care mi-am asumat-o conștient. Putea fi altfel dacă vroiam, dar viața personală conștientă fără presiunea necazurilor nu s-a inventat încă. Așa că, dacă ai ochii deschiși și nu te lași tentat să minimizezi analizele, îți asumi consecințele și-ți pui grumazul sub jug. Și tragi.

De bine e când vezi că necazurile se sting.

Cele care se pot stinge, cele pe vatra cărora ai ars eforturi și nopți fără somn. Și-atunci știi că „start” și „shut down”, așa cum le-ai trăit, e taman rostul tău în timpul ăsta. O predestinare asumată.

Lângă gândul ăsta se ițește revolta celui care se vrea cetățean. Cetățean de la cetate, știți voi.

De vreo doi ani mi-a intrat amarnic în minte un fel de virus care-mi mistuie convingerile de membru al societății. Hm... de fapt ăștia ultimi doi ani m-au adus în faza critică, faza în care febra  se acutizează iar condiția de „cetățean” se reduce frustrant la „contributor” și, mai ales, la „alibi”. Contributor pentru că realizez că din sudoarea  „start” și „shut down”   paraziții sug cel puțin jumătate din efort. Pot să-mi asum stres și nopți chinuite ca să-mi rezolv serioase probleme personale dar mă lovește amocul când constat că jumătate din truda vieții este, mai mult ori mai puțin legal, diriguită către buzunarele ticăloșilor, aleși ori numiți.

Alibi pentru că mă-ntreb cât mai avem până când votul n-o să mai fie justificare pentru abuzuri. Între noi fie vorba, deja „abuz” mi se pare un eufemism. Mult mai potrivit ar fi „viol”.

Am uitat să văd frumosul de lângă.

M-au năpădit grijile, m-au violat legile, legiutorii și jandarmii, m-au furat anaful mamii lor și pensionarii speciali. Catedrala și excursiile electorale în Paralii, plătite de dizidentă din banii mei. Chiar, cum oare ne-om mântui de furăciuni și blestemății în umbra catedralei? Oare cui nu-i e clar că, de fapt, magaoaia aia de lângă cuibul salamandrelor e, pe lângă o uriașă oportunitate de furăciuni,  doar o încercare vinovată de a cumpăra indulgența Domnului? La drept vorbind, dacă măsori dimensiunea ticăloșiilor, catedrala asta este cu adevărat mult prea mică.

Calendarsitic,cam pe la vremea asta a anului ne oferim ocazia să privim în urmă. Și de-aia vă spun cele de mai sus.

Azi mi-am oferit o oarecare perspectivă.

Azi am cumpănit balanța și m-am întristat.

Atâtea gânduri apăsătoare, atâta revoltă, atâta zgură pe suflet încât am uitat că am cea mai frumoasă familie din lume. Am uitat să  renasc în copilăria zilei, cu ochii cârpiți, pândind lumina nouă ce va să vină tiptil pe după creastă ca să se tolănească, fascinant, pe așternutul mării.  Am uitat să mă-mbăt cu apa curcubeului după ploaie. Am uitat să-mi ofer bucuria liniștitoare a amurgului, pe baltă, cu ochii-n jumătăți portocalii de soare.  Nu ca o tristețe a zilei ce se duce ci ca o înfrigurată așteptare a minunii nopții. Cu vremea aia în care te simți mic dar te bucuri că ești.  Cu priviri spre boltă, luminițe mii și dorinți împlinite în coada cometei.

Am uitat că eu nu sunt, în nici un caz, nici robul  „start” / „shut down”   și nici alibiul ticășoșilor. Mi-a adus aminte Prâslea azi, project manager pentru planul A, planul B, apoi C, D și, pentru că încă nu-i vin în minte spontan toate literele alfabetului, după o recapitulare în vârful buzelor, planurile E, F si toate celelalte.

Planul A, gâdilatul tatălui. Mult de gâdilat la el, nu-i tocmai firav. Implicați, el, Mama și Maia. Eu spectator.

Planul B, gâdilatul tatălui, a mamei, a Maiei. Eu spectator.

Toate celelalte planuri, gâdilatul spectatorului. Hărmălaie, râs din rărunchi, o minune de medicament antistress și revelația. De-acuma-i musai să nu uit, e și frumosul în viața noastră numai să nu-i las să ni-l fure.

Ștefan,

15.12.2018