DRAGOSTE

Dacă încep cu o banalitate risc să îmi pierd interesul. Îmi dau seama câtă bogăție e în temă și-mi e nițel frică încă de la primul rând. Nu-i prima oară când mă tentează subiectul. De obicei mă descurajează gândul că  nimic din ce aș avea de zis nu s-a mai spus. Eventual cu mai mult miez și cu vorbe mai potrivite decât ale mele. Și totuși... La drept vorbind, în ce fel aș putea să-mi dau cu părerea? Luând distanță? Așa, ca și cum ai avea nevoie de perspectivă? Ori poate chiar abordarea de a trata  dragostea ca pe un subiect de analiză este prin ea însăși nepotrivită? Mă gândesc că nu-i nimic mai dificil decât să încerc să explic simțirile. Trăirile de suflet, oricare ar fi ele.  A încerca să definești sentimente e ca și cum ai vrea să prinzi în pumni parfumul florilor. Probabil că oamenii „la locul lor” s-ar întreba la ce bun. Și trebuie să admitem că ei, oamenii ăștia care nu-și pun întrebări cu al cărui răspuns nu au ce să facă, sunt aproape toți cei care ne umplu viața. Dezamăgitor? Hm! N-aș zice. Păi cum ar fi traiul nostru de zi cu zi dacă toți oamenii de lângă noi s-ar frământa mereu, chinuiți de angoasele întrebărilor pierdute în fum?! Gata, destul cu preambulul justificativ. În fond, aveți dreptul la propriile gânduri, la propriile trăiri și, firește, nici o altă părere nu e mai justificată decât a voastră.

De unde privesc eu, dragostea este sentimentul suprem. Nemărginit ca aerul, cald ca lumina soarelui, insinuant precum parfumul. Odihnitor precum somnul din faptul dimineții, amăgitor ca visul. Prezent precum piatra din drum, la fel de fizic precum durerea din piept. Infinit. Nici nu contează cum se îmbracă, cum te încearcă, cum te chinuie. N-are importanță cum se naște, cum crește, cum te otrăvește. Dragostea există.

Cum e dragostea?

În tot felul.

Timidă și plină de speranță la începuturi, când o vezi și încă nu știi dacă și ea simte la fel. Tumultuoasă și visătoare, mustind de bucurii atunci când se împlinește.

Molcomă, adâncă și subînțeleasă când spui „săru-mâna mamă” și o îmbrățișezi pe cea care ți-a dat viață.

Deplină și necondiționată când puii se nasc, cresc și prind aripi. Și iar dureri ne încearcă atunci când puiul pleacă, călăuzit de propria lui dragoste. Și pui din pui, dragoste din dragoste. Mai adâncă, mai caldă, mai frumoasă.

Cum e dragostea?

 Blestem.

Coșmar al nopților fără somn. Cearcăne pe suflet, dimineți triste și zile fără rost. Convingere de nezdruncinat că nimic din cele ce trăim nu contează. Și, uite, răsăritul soarelui are sens doar atunci când ea deschide ochii rezemându-și capul pe umărul tău.

Neîmplinită. Dragoste stingheră, nedeclarată. Pierdută în aspirațiile adolescenței, neștiută precum o umbră în întuneric.

Neterminată. Abia gustată, dulce ca mierea și născătoare de vise. O iluzie că poate fi, o eșuare în amar. Ca o mână întinsă-n gol.

Lumină. Asta e dragostea. Căldura celui care ți-e prieten. Bucuria că știi întotdeauna că nu ești singur. Liniștea care-ți alină zbuciumul atunci când nefericiri te-ncearcă.

Ce e dragostea?

E uitarea. Trecerea dincolo de oboseală, de neliniști, de dureri. Lacrima și zâmbetul. E aducerea aminte. Aniversări și nostalgii, priviri pierdute ochi în ochi după patruzeci de ani.

E zborul. Inegalabila plutire când nepoțeii îți spun, așa, fără motiv ”Bubu”, „da, puiule!”,  „te iubesc!”. Credeți că poate fi ceva mai deplin, mai rotund, mai împlinit decât clipa aceea? Vă spun, pot muri fără regrete în secunda următoare, nimic altceva n-o să mă convingă că toată viața mea a avut un sens.

Ce e dragostea? E totul.

Ștefan,

Martie 2016