Premolarul - Sau despre necesitatea de a rămâne neîntrerupt inteligent

Începutul

Aseară, după al doilea algocalmin,  pe undeva prin semi-emisfera din stânga jos, s-a ițit spontan și vag neplăcut o retrospectivă. Și, consecutiv, o numărătoare.

Nici cât totalul degetelor de la membrele de sus. Ori de jos, e totuna.

Întâi e suverana, „domnișoara”Antonescu. Sunt tentat să zic „Domnul să-i dea odihnă și să aibă milă de păcatele ei!”. Mă abțin, rămân doar la cea de-a doua parte a sentinței, n-am habar dacă mai trăiește ori ba. Ea a fost prima. Întâlnirea, în ce mă privește, s-a înfăptuit destul de târziu, cred că nu trecusem încă pragul spre deceniul 4. Vreo 28-29 de ani.

De Paști, 2016

Cu nemărginită dragoste, bucurie și speranță. 

Să vă fie bine, prieteni!

Christos a-nviat!

Ștefan,

01.05.2016

Baba Luța

E atemporală.

Din spusele celor mai ruginiți se știe că în rolul ăla dăinuie de generații mai degrabă un personaj decât o persoană în carne și oase. Baba Luța e doar învelișul din zilele noastre,  cred că dacă aș face o cercetare mai aplicată aș putea chiar să aflu cine-ar fi trupul în care va viețui personajul în apariția ce va să vină. Următorul la ștafetă, dacă vreți.

Țara vinovaților așa și-așa

Mă chinuie  spasme cetățenești din când în când. Cetățean, la o adică, poate fi înțeles în sensul direct al cuvântului, membru al comunității cetății. Unul dintre cei mulți. Nu pot separa propria existență de a celorlalți. E o axiomă, nu mă mândresc cu acest enunț.  Poziția pustnicului este una atât de izolată și nefirească din perspectiva cvasi-unanimă, încât nu are sens să mă refer la ea. De unde îl văd eu, pustnicul este cel care își manifestă fronda față de noi ceilalți, față de modul în care noi reușim să ne bucurăm de viață, așa cum o înțelegem. El vede altfel și are curajul și tăria să se manifeste așa cum simte.

Oglinda

Din când în când oglinda trece dincolo de rostul ei. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici o referire la oglindă nu e una stricto senso ci doar o metaforă.

Perpetuu legată de individ, acel „din când în când” din capul expunerii nu e nici pe departe o referire temporală cât una subiectivă, raportată la cel care o privește, cel care se privește. În acest fel, oglinda devine o chestiune personală.