Bună seara, domnule Dan,

 

Preambul din 16.11.2014

Bună seara, domnule Iohannis!

„Eu sunt Ștefan din București. Alegător conștiincios. Cel care tot sădește speranțe în buletinul de vot atunci când oameni ca dumneavoastră sau ca domnul Ponta par să aibă mare nevoie de suportul meu. Știți despre ce vorbesc, momentele alea din viața noastră, cei mulți, neștiuți și cuminți, în care vă străduiți să ne convingeți că suntem, de fapt, tare importanți. Noi decidem viitorul, noi suntem, în ultimă instanță, responsabili, prin votul nostru, de toate cele care ne așteaptă dincolo de orizontul închiderii urnelor.”

Frate, mai e nițel și se adună 11 ani!

 Mi-a fost greu să uit bagajul de speranțe puse în votul din Noiembrie 2014. Doamne, ce repede trec anii!

Mâine fi-voi iară important. Votez.

Alte împrejurări sunt prin afară, ’năuntru o distribuție tulbure a grupurilor din fundal. Altminteri tabloul din prim plan e mereu același la evenimentele de gală, cum e cel de mâine.

Sunt mereu doi prim-balerini angajați în dansul ăla din jocul cu un singur scaun. Știți voi, când stă muzica ăl mai sprinten (ori mai aproape) își instalează șezutul pe scaun. În principiu, pentru cel puțin 5 ani. Dacă nu se petrece vreun seism politic neplăcut.

Evident, față de acum 10 ani personajele din față sunt altele, altminteri lumina cade la fel. Sigur, felul în care vezi tabloul nu e chiar același pentru toată lumea, ce e personajul din lumină pentru unii e dracul cel întunecat pentru alții. Posibil să poată fi făcută o analogie cu teoria paharului umplut pe jumătate.

Nicușor Dan vs. George Simion. Pe fundal un plan confuz cu tabererele susținătorilor, unii mai la vedere alții undeva în ceață, abia zăriți.

În lumea largă factori de influență. Bate vânt rece de război dinspre est, dincolo de gard. Lupul cel rău nici nu se mai obosește să-și schimbe blana, rămâne ce-a fost mereu, un agresor fără scrupule. Istoria consemnează că singurul principiu al Rusiei în relația cu cu ceilalți este „Ce-i al meu e-al meu, ce-i al tău e al tău doar dacă nu decid eu că-i tot al meu!”

Până la urmă nici nu e o surpriză. Nici principiul balaurului din stepă nici războiul cu Ucraina. Surpriză este că lumea s-a trezit brusc într-un scenariu în care albul e departe de a fi alb, judecând după canoanele împănântenite. Până mai ieri, lumea albă avea certitudinea că Sfântul Sam Gheorghe va ucide negreșit balaurul cel negru și neplăcut biblic. Ei bine, nu numai că Sfântul Sam nu-l ucide ba chiar i-a oferit fiarei ofrande. Mielul Ucraina pentru început și, de n-o fi de ajuns, tare mă tem c-o să urmeze oarece gustări. Cică balaurul are coada lungă și musai are nevoie de spațiu confortabil împărțind lumea după principiul enunțat mai sus. Principiu pe care Sfântul Sam e gata să-l agreeze dacă se satură din noile taxe vamale, Canada, Golful Mex... scuze! Canalul Panama și, deocamdată, Groenlanda. Nu închidem lista că lumea-i largă. Numai că lucrurile s-ar cam putea complica,  resursele sunt numărate și China nu-i chiar oarecine, musai să stea și ’mneai la masă.

La noi?

N-a fost grozav nicicând. Cei de la butoane ne-au vândut mărgele și bombonele doar cât să nu băgăm de seamă cum se adapă ei și-ai lor pe săturate din bugetul de stat. Evident, când nu mai pot fura își pun palma-n ... și-și văd de drum, să plătească fraierii.

În fine, să nu pierdem esențialul, mâine sunt iarăși important.

M-am așezat paralel cu poziția importantă de acum 10 ani și, drept să spun, m-am simțit inconfortabil.

Nu pentru că nu mi-am limpezit de la primul tur, de acum două săptămâni, opțiunea de vot. Îmi place să cred că primarul meu s-a calificat în finală taman pentru că, laolaltă cu alții,  i-am dat și eu votul. Clar că o să-l dau din nou.

Doar că nu mă mai îmbăt aiurea cu așteptări de fată mare.

Acum mai bine de 10 ani scriam cele de mai jos.

Acum nu am nici măcar așteptările de atunci. Nu pentru că domnul Nicușor m-ar dezamăgi prin el însuși, chiar îl creditez cu mai multe bune intenții decât pe fostul...

Însă mă bântuie un fior de speranțe în vânt, așa cum au fost de obicei până acum. La drept vorbind, nici nu vreau cine știe ce performanțe pentru că știu bine pe ce scaun se așază și ce alonjă are din poziția aia. Aș vrea numai ca modul în care ne reprezintă pe noi, cei care chiar l-am instalat acolo (Doamne-ajută!) să-mi dea încredere să merg și data viitoare la vot.

Altminteri...

Ah! Să nu vă las confuzi! Oponentul domnului Nicușor Dan nu e absolut deloc o opțiune! N-am zis o vorbă despre individ pentru că, în ce mă privește, este o eroare a istoriei.

Jenantă pagină în care istoricii viitorului ar face bine să-l pomenească printr-o notiță de subsol marcat cu o steluță.

 

La vremea aia îi scriam domnului Iohannis. Se-nțelege că, de fapt, îmi scriam mie doar ca să mă aflu-n treabă.

 

 Bună seara, domnule Iohannis!

 

Eu sunt Ștefan din București. Alegător conștiincios. Cel care tot sădește speranțe în buletinul de vot atunci când oameni ca dumneavoastră sau ca domnul Ponta par să aibă mare nevoie de suportul meu. Știți despre ce vorbesc, momentele alea din viața noastră, cei mulți, neștiuți și cuminți, în care vă străduiți să ne convingeți că suntem, de fapt, tare importanți. Noi decidem viitorul, noi suntem, în ultimă instanță, responsabili, prin votul nostru, de toate cele care ne așteaptă dincolo de orizontul închiderii urnelor.

Mă apasă, periodic, tristeți de alegător. Sufăr, cam după fiecare tur de scrutin, la intervale mai mici ori mai mari de timp, serioase traume post-electorale.  Îmi zic că, dacă chiar aveți dreptate, apăi fii și nepoții mei au tot dreptul să mă pună la zid și să-mi pună-n cârcă toate cele care ne umplu viața de zi cu zi: traiul din ce în ce mai greu, prețuri care ne cocoșează, școli care promovează proști cu diplome, sistem de sănătate din care s-au scurs către alte meleaguri mii-zeci de mii de doctori, uciderea lentă a cercetării, anihilarea dezvoltării prin reducerea tembelă a investițiilor, exodul  creierelor, neîncetatele furăciuni, confuzia care cuprinde încet-încet mințile românilor, cancerul clasei politice, parlamentul aleșilor = pavăza hoților, diluarea continuă a valorilor morale, minciuna ca instrument de guvernare, disprețul față de lege, supremația bunului plac și suprimarea bunului simț, validarea furtului și a minciunii prin comisii „autorizate”, calomnia și noaptea rațiunii, răutatea și invidia, dispariția spiritului civic, cultivarea individualismului feroce și al ascensiunii în detrimentul celui de-alături. Cine suntem, Doamne? Privesc în urmă și încerc să văd ce anume din trecutul nostru validează, potențează vria asta morală către fatalitate. Către fără întoarcere.

Unde-am greșit?! Mă tot întreb...

Politic vorbind, trec dintr-o confuzie în alta.   Tranzițiile electorale succesive dinspre anul ’90 către zilele noastre au cultivat temenic în mintea mea sentimentul deznădejdii și al bolii făr’de leac. Trăiesc coșmarul alegerii inutile. Unii rezolvă simplu, refuză să aleagă. Alții, precum mine, se agață de un fuior de fum, o speranță că, poate, de data asta răul cel mai mic se va dovedi a fi mai mult decât atât și că, din speranța sădită într-un peticel de vot, va răsări, Doamne’ajută, binele mult-așteptat.

Bună seara din nou, domnule Iohannis!

Sunteți, zilele acestea, sâmburele de speranță din buletinul meu de vot. Dumneavoastră, omul care păreți a fi.

Nu mă sfiesc să vă spun, nu cred în bunele intenții ale clasei politice din amărâta asta de țară. Vi se pare că e prea mult și prea înverșunat ce vă spun? Vi se pare că greșesc? Dacă da, mă-ntreb ce argumente viabile, de bun simț, ați putea găsi astfel încât să-mi spulberați convingerile clădite de atâtea și atâtea realități care mi-au suprimat speranțele. Cum veți reuși să-mi demonstrați că toți cei care se pretind oameni politici au abandonat, precum misionarii care răspândeau cuvântul Domnului în cele sălbăticii, somnul liniștit al omului fără griji  fiindcă-i chinuia vocația jertfei personale în a-și subordona interesele proprii în favoarea  semenilor lor. Mai citesc odată fraza anterioară și, chiar dacă sensul este profund pozitiv, mă umflă râsul confruntând enunțul cu realitatea faunei politice românești.

Să nu mi-o luați în nume de rău, nu cred nici în vectorul dumneavoastră politic, domnule Iohannis. Nu văd diferențe majore, decisiv contrastante între alianța care vă susține și cealaltă alianță. Mă chinuie, eligibil, ca și la alegerile anterioare, criteriul nesănătos definit prin „mai degrabă ăsta decât celălalt”. Într-un fel, este mecanismul aproape subliminal care atenuează dezamăgirile de după. Mizez, totuși, pe buna dumneavoastră credință. Vreau să cred că sunteți într-adevăr  atât de echilibrat în gând și acțiuni pe cât păreți a fi. Că veți fi suficient de rigid în a rămâne în interiorul unor principii sănătoase și destul de flexibil pentru a accepta că ați putea să nu aveți întotdeauna dreptate. Că veți fi mereu de partea legii, a celor care o apără și o aplică. Că veți fi de partea noastră, a celor mulți, neștiuți și cuminți, nu de partea noilor nomenclaturiști locali sau centrali, emanații ale unui sistem politic pervers. Că nu veți dori să schimbați legile care nu vă plac, cum ar fi legea aia cu traficul de influență „de pe timpul lui Stoica pe care am votat-o ca proștii”. Că nu veți încerca să ne explicați, precum majoritatea politică de azi, că rolul unor  instituții ale statului (DNA cel mai vizibil) care astăzi încearcă să trateze cancerul este malefic și trebuiesc eliminate (risc un pariu, în acest sens: n-o să treacă anul și, dacă onorabilul domn Ponta se va cocoța în scaunul râvnit, se vor găsi oarece tratamente stomatologice de scos dinții fără anestezic). Că veți rămâne același om cu bun simț care păreți acum a fi. Vreau să cred că, dacă ați putut fi un bun gospodar la Sibiu, poate avem norocul să fiți la fel de bun și în fruntea țării. Știu, altul e scaunul și altele pârghiile. Alte premise, alte orizonturi. Dar încă mai cred că omul contează.

Mai risc o confesiune: cred că puteți fi mai mult decât ”mai degrabă...”. Vreau să cred că veți reuși, în felul dumneavoastră calm și nespectaculos, să relevați celor care vă cred nepotrivit pentru o sarcină atât de grea, că nu confruntarea trebuie să definească activitatea unui președinte, nu calomnia, nu tupeul, nu impostura și minciuna, nu agresivitatea continuă, nu atacurile la familie, nu răul, în diversele lui forme, trebuie sa caracterizeze personalitatea liderului unui neam. Știu, se vede, aveți un handicap complet nepotrivit cu postura în care v-ați aflat în aceste zile: habar n-aveți să vă certați! Știți ce mă doare cel mai tare? Că acum, într-o vreme de nefericită cumpănă, ceea ce este pozitiv în firea dumneavoastră ar putea fi pârghia prin care răul profund de dincolo va prevala. Vai de neamul nostru!

Dar știți ce-aș vrea să cred înainte de toate?

Că, de-o da Domnul să fiți următorul președinte, veți găsi puterea să plătiți către cei mulți creditul cu care v-au îndatorat, mai degrabă decât către grupul politic pe care-l reprezentați acum. Greu? Cu siguranță. Imposibil? Rămâne să ne arătați că nu.

P.S.

Mă bătea un gând că, poate, ar merita să tratez cumva tema onorabilei etnii din care vă trageți, dat fiind repetatele încercări ale celor care vă combat de a vă găsi oarece bube-n cap. Apoi mi-am amintit că au tot circulat zvonuri că primul nostru președinte democratic ales ar avea, ca și dumneavoastră, rădăcini într-o altă etnie decât cea neaoș daco-romană.

Două comentarii scurte:

-       Cei îngrijorați pe chestia asta sunt exact cei care-l votau entuziaști pe dl Iliescu cu ceva vreme în urmă și nu păreau deranjați că...

-       S-a mai spus, poate fi un lucru comun deja, dar, dacă acum un secol și jumătate un neamț care, vezi bine, nu avea nici în clin nici în mânecă cu neamul românesc a putut clădi fundamentul statului modern român, oare n-am putea spera ca istoria să se repete?

Ștefan Mitan

16.11.2014

 

Azi e taman seara din preziua alegerii din 18 Mai 2025. Ce trece vremea...