Omul important și telefonul electoral

Sunt, fără îndoială, o persoană importantă.

În primul rând pentru mine însumi. O să ziceți că e oleacă tristă afirmația asta dar, dacă vă uitați atent în oglindă, veți vedea că enunțul e o axiomă. Și, din câte știu, toate oglinzile-s la fel. 

Apoi, dacă te obosești să faci o oarecare analiză, concluzionezi că importanța propriei persoane se raportează și la relația directă pe care o ai cu mediul. Sper să nu vă pierd pe drum dar importanța asta se colorează diferit în funcție de planul la care te raportezi. Ca să simplific, trec direct la „categorii definitorii pentru importanță”, relaționând arbitrar „importanța” cu „valoarea”:

-          Valorizare tip „genial”. Fără dispersie semnificativă în marea masa. Confirmare clasică a conceptului că, dacă ești realmente valoros, importanța acestei valori se relevă, cel mai devreme, generației următoare.

-          Valorizare tip „cel mai bun prieten”. E simplu, vezi cine te mai sună să te-ntrebe, doar pentru că vrea să știe, „ce mai faci”.

-          Valorizare tip „e tata”. Cu evidentă conexiune spre progeniturile personale. Aici au loc mai multe planuri. Cel emoțional, în care apele se se tulbură pe măsură ce orizontul copilului se tot lărgește și nivelul lui de relaționare cu lumea, în general, trece de la nivelul „tata știe tot” la „moșu’ habar n-are”.  Cel material în care progenitura clamează fireasca independență  sponsorizată, firesc, de sursa naturală. Cel revelator în care timpul și experiențele induse de trăirile de zi cu zi ale acelorași progenituri spun cu oarece apreciere-n voce,  când te prezintă unor amici: „e tatăl meu, Gicu!”

-          Valorizare tip „primul ales când facem echipa pentru miuță”. Efemeră. Timpul trece, oasele îmbătrânesc, nici nu mai e loc să batem mingea în spatele blocului, acum acolo se bat vecinii pentru un loc de parcare.

-          Valorizare tip „salariat model”. Valorizarea se face, inevitabil, dintr-un singur sens, al celui care îți dă salariul. Și, dacă nu știți încă, valoarea asta este perfect cuantificată de raportul dintre aportul tău la venitul lui și aportul lui la venitul tău.

-          Valorizare tip „personaj remarcabil”. De obicei fierbe o zi. Denotă, trist, că cei care te evocă îți atribuie o oarecare importanță o singură dată, a doua zi după ce te-ai hotărât să-ți vezi de drum dincolo de hotar.

-          Valorizare tip „electoral”.

 Perenă. Supremă. De încredere. Zilele astea sentimentul că sunt important m-a revigorat subit după un ciclu de ani de sminteală  amorfă, demoralizat  că o anumită clasă a societății în care respir nu dă doi bani pe mine. Clasa lor. Casta lor, mai bine zis, știți voi care. Dezolant, firește. Nu vă pot descrie valul de tristețe care m-a cotropit în perioada inter-electorală. Trec peste frustrarea perfect justificată că la ușa mea de apartament de bloc n-a venit nimeni, jamais, cu vreo găleată de plastic partinică politic, cu vreo păreche de păpuci ori măcar vreo șase lâmâi de luat greața de la voma electorală. Știu, protocolul, la pomenile electorale, s-a schimbat. Dincolo de firescul ciclu temporal între o urnă de locale și una de parlamentare, am trecut oarecum brutal de la punga cu zahăr, gumari și pix la preocuparea parlamentară pentru bieții pensionari și salariați de stat. Ați putea crede că e parastas electoral dar, dacă mai pritociți nițel, o să vedeți că e doar evoluție.

P-ormă a sunat telefonul de două ori. Odată cu clinchet suav, galben subliminal, apoi bălăngănit, fără preocupări de insinuări mentale subtile. Brutal, pe față, ca-n circumscripția din Tg. Jiu.

Ea și-a spus numele de-antregul. Modern, ca în documentele de internet, întâi prenumele și p-ormă celălalt, de la părinți. El doar pe-al lui. Robert.

Ea și-a cerut scuze că mă inoportunează cu un telefon și m-a întrebat dacă mă poate reține două minute. „Ca să ce?”, și mi-a zis că e într-un grup care susține nu știu ce platformă a nu știu cărui personaj public important, neafiliat politic (știu, de fapt, da’ veți fi fiind și voi în stare să citiți printre gânduri)  și tare-ar vrea să știe dacă duminică merg la vot. Recunosc că am ascultat-o mai mult de 20 de secunde. I-am spus, subțire ca un băiat de oraș, că da, merg la vot și să nu se obosească să-ntrebe ce intenții de vot mă bântuie pe sub freză. Ea, cică, nici n-avea de gând dar pun prinsoare că nu toate vocile plăcute spun mereu adevărul.

Robert Fără Nume De Familie flutura un stindard abia ieșit de sub matriță. Stindard nou, matriță veche. N-a fost nimic să-mi placă, nici vocea, nici prezentarea, nici croiala discursului. Vocea părea a unui băiat de gașcă, prezentarea „sunt Robert,  reprezint  …” și a urmat o abreviere de trei litere, majuscule de bună seamă, menite să-mi dea furnicături patriotice pe cortex iar modul cum încropea ce-avea de spus dezvăluia ce individ norocos este.  Ferice de el, mi-am zis, uite unu’ pe care boala cititului de dragul cititului l-a ocolit.  

„Vă rețin numai un minut.”

Asta cu reținutul suna a gherlă de la el.

„Vreau doar să vă-ntreb dacă vă place de noi și cu cine votați duminică.”

Aș fi putut să-l înjur sau să-I mărturisesc că am ajuns acolo unde numai când aud „partid” mă ia cu amețeală și-mi crește brusc glicemia. Global, îmi plac toți politicienii de pe la noi și toate partidele la fel de mult ca nisipu-n teniși. Iar de-ar fi s-o spun p-a dreaptă,  ei și balaurul care i-a născut sunt, mai abitir decât orice, motivul pentru care-mi pare rău că nu mai am anii să plec în lumea largă.

N-am înjurat. M-am dat, cu eleganță, profesorul de retorică elevată care-I freacă ridichea pușlamalei inculte și necioplite.

„Biine, hooo c-am înțeles! mă tamponează academicianul. Nu vrei să spui, nu spui!”

Și gata.

Dacă stau să mă gândesc, brava lui! Ar fi putut să mă-njure el, dacă ar fi avut clasă până la final.

Amândoi m-au readus la viață. Social. Vreo câteva zile sunt o persoană de mare importanță electorală.

Ține-mă, Doamne!!

Hâc!! Da’ io cu cine votez?!

Ștefan, 10.12.2016