Azi îmi propusesem să dorm
mult. Atitudine de salariat căruia sfârșitul de săptămână trebuie să-i ofere
iluzia că și-a lepădat, măcar pentru o zi-două, jugul. N-a fost să fie, perspectiva
sărbătorilor de Crăciun a trezit deja, de câteva zile, tagma celor care se
implică cei dintâi în sărbătoare.
Pe la opt fără un sfert au
pocnit sub geam primele petarde. Nici dopurile din urechi nu-s bariere
eficiente împotriva ignoranței și a impulsului primar. Nu încetez să mă minunez
de ce o pocnitoare zgomotoasă generează, după cum se pare, o așa stare de
încântare unei categorii destul de însemnate de indivizi. Semeni de-ai noștri,
la o adică, deloc diferiți antropologic de restul contemporanilor epocii de
azi. Sar din pat și mă grăbesc spre fereastră sperând să apuc să văd puiul de
drac care-mi spulberă răsfățul și, așa cum gândeam, constat că vinovatul e
taman unul la care mă așteptam, copil de 12-14 ani, falnic membru al unei găști
de puberi cu minte săracă. Îmi reprim tentația de a deschide geamul ca să-i
admonestez. N-ar avea efect, firește. Ideal ar fi să-i fac să priceapă de ce
distracția lor e lipsită de sens și antisocială, ori asta nu se poate face
înjurându-i ofuscat de la fereastră, indiferent de cât de îndreptățit aș fi. Eficient
ar fi, la o adică, dacă cei care ar fi în măsură să le sădească
ceea ce se cheamă educație chiar ar face-o, familia și școala. În ce-i
privește, din păcate, măcar din ce transpare ca model social comportamental, au
carențe grave. Și, dacă analizezi mai adânc, nu numai pocnitorile sunt
relevante în acest sens.
Cealaltă subcategorie care-mi
tulbură confortul în perioada asta a anului sunt ceea ce par să fie părinții
celor dintâi. Ai putea crede că pe ei spiritul atât de încărcat de bucurie al
Nașterii Domnului i-a excitat cu mult înaintea momentului în care noi,
ceilalți, rezonăm. Cam de pe la începutul lui decembrie. Așa încât s-au adunat
în gașcă, și-au pus, fiecare, câte-un cearceaf alb peste pufoaică și-au purces
să bată aleile dintre blocuri duduind frenetic în tobă. Sigur, nici la ei, ca
și în cazul odraslelor, nu se poate vorbi de fior creștinesc. Doar că în cazul
lor, dincolo de hărmălaia tobelor, e destul de transparent scopul demersului.
Banii.
Mă-torc spre mine însumi ca
să înțeleg dacă nu cumva, scriind cele de mai sus, semăn cu personajul ăla detestat
care ține morțiș să facă uitată semnificația spirituală a Crăciunului. Îmi place
să cred că nu. Mai degrabă sunt cel dezamăgit că ceea ce trăiam an de an eu, noi,
acolo, în inima Bărăganului, se regăsește din ce în ce mai estompat în
manifestările celor descriși mai sus. Astfel încât, precum bună parte a moștenirii
de spirit de care ar trebui să avem grijă, care ar trebui să ne înalțe prin
semnificații, se diluează în prost gust, în subcultură. Știu, o să-mi spuneți
că nu la oraș trebuie să caut esența sufletului românesc, dar asta, credeți-mă,
nu mă face să mă simt mai bine.
Ștefan,
18.12.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu