Sevil Shhaideh, chinta la două capete

Habar n-aveam ce e aia poker. În satul nostru, în serile de iarnă, în puținele case unde se găseau oarece cărți ponosite de joc, nimănui nu-i trecea prin cap că s-ar putea juca mai mult de trei jocuri: tabinet, șeptic și popa prostu’. Cam prin anul trei de liceu m-am dedulcit la jocul pierzaniei capitale, la 10 bani deschiderea. Descopeream încântat ce-i aia „pas”, „pe de trei” sau „blaint”. Tata îmi dădea, când plecam la școală, 3 lei pe zi. Fix de un covrig, ca să nu mă anemiez, iar restul pentru bugetul ITB-ului. În zilele când păcătuiam la o „foiță” făceam blatu’ pe tramvai iar seara, când ajungeam acasă, mâncam două porții. N-am fost cine știe ce șmecher la jocul ăsta, probabil avea legătură cu faptul că eram atât de sărac încât tremuram la gândul că o să pierd bruma de bani investită-n pot ori, în aceeași măsură, cu faptul că unii oameni au o poartă mai largă pentru emoții. Sau, altfel spus, au mai multe reacții decât alții la anumiți stimuli emoționali. Probabil că nu e cazul să recunosc că am tot fost berbecul care cotizează.  Mă rog, din câte știu, orice plăcere cu cheltuială se ține iar mie chiar îmi plăcea fiorul filării celor 5 cărți, așteptarea de după decartare, războiul nervilor de după. Fericit, uneori, când închideam partida cu câțiva lei în plus, dezamăgit dar nu deznădăjduit când ieșeam lefter.

Știți, n-am mai jucat poker pe bani de când am terminat liceul. Cumva, pe când odată cu trecerea anilor o bună seamă dintre cele care ne mobilează existența s-au colorat altfel, pokerul n-a mai avut același farmec. Poate că azi aș putea investi mai mulți bani, poate că nici n-aș mai fi atât de emotiv. Dar mă uit de jur împrejur în viața mea și-mi dau seama că s-a stins ceva.

Și taman astăzi mi-am adus aminte.

Chinta-n două capete era una dintre cărțile pline de promisiuni. Dacă veți fi având idee despre ce vorbesc atunci știți că nici un jucător de poker n-o refuză. Azi tocmai am retrăit fiorul de demult. Numai că, din păcate, nu din aceeași perspectivă ca atunci. Atunci cântăream potul de pe masă și decartam o carte convins fiind că, mică ori mare, chinta ce urma să vină îmi garanta succesul. Azi m-am cutremurat pentru că mi-am dat sema că nu eram unul dintre jucători, eu eram doar potul. Ba chiar mai mult, am conștientizat că de mulți, mulți ani eu și toți ai mei suntem partea pasivă, întotdeauna condamnată la un singur destin. Potul. 

Tot azi am mai avut două revelații. Mă rog, nu revelații pe de-a-ntregul, precum trezirea dintr-o comă profundă, ca un Rip Van Winkle de secol 21, mai degrabă o confirmare nefericită a ceea ce suntem și ne e greu să acceptăm, noi ca popor, noi ca societate care-și trăiește ființa în conjunctura politică de care suntem 100% responsabili. O precizare, înainte de toate: nu sunt dintre cei care cred că noi suntem curați, integri și inteligenți și nu reușim să ne exprimăm deplin pentru că  sunt forțe oculte care ne pun tălpi și ne sapă la temelie. Știți bine tema, n-o mai dezvolt.

Revin la revelații. Prima se conjugă perfect cu tristețea unei repetate confirmări.  Și un sfat, nu ignorați zicerile populare. Dacă proverbul zice „de unde nu-i, nici Dumenzeu nu cere” apăi  ați face bine să credeți că e deplin adevărat, chiar dacă adevărul ăsta vă doare. Hai să mai fac un pas și să recunosc: mi-ar fi plăcut să știu că la Cotroceni avem un președinte inteligent și inspirat în momentele de cumpănă.  Cu mâna pe inimă vă spun că n-am pus niciodată în urnă un vot încărcat cu mai multă speranță ca acum doi ani. La fel de sincer trebuie să-mi recunosc dezamăgirea.    Despre limitele largi ori modeste ale inteligenței domnului Iohannis mi-e greu să mă pronunț. Sigur vor fi fiind oameni care au la-ndemână instrumente adecvate, eu pot numai să cred că nici măcar consilierii nu sunt la nivelul minim care să-i susțină poziția. În fond, când ai fost  la masă și-ai primit o ditamai configurație de cărți iar tu reușești să pierzi în numai doi ani nu numai potul inițial ci și capitalul cu care te-am investit, apăi nu e logic să cred că n-ai idee cum e joaca la masa asta?! La o adică, dacă tu nu prea ești dotat pentru jocul ăsta, de ce mama naibii îi plătești pe cei care se presupune că trebuie să te învețe? De fapt, de ce-i plătim?

A doua revelație: dealerul de la urne i-a dat domnului Dragnea o carte cu care putea, liniștit, să se declare servit. Putea să culeagă potul fără efort. Pe noi, adică, cu tot ce însemnăm în materie de buget, perspective de a croi legi cum vor mușchii personali, poziție minunată de pe care să croiască percepte proprii în materie de justiție. Dar domnul Dragnea e doar om și s-a gândit că chinta mică nu-i destul. În fond, dacă ai o frumoasă quartă de roială (la treflă) și te strică un amărât de nouar (de cupă) și, mai ales, dacă ești și lacom, cedezi ispitei. Și orgoliului. Așa că a decartat nouarul.

Nici că-i păsa ce-o să-i intre. S-ar fi putut crede că, din moment ce la acest tour dealerul e omul de la Cotroceni, domnul Dragnea va fi având oareari emoții. GREȘIT!! Domnul Dragnea e un bun jucător. Mă rog, după mine la alba-neagra dar, socotind calitatea partenerilor de la masa de joc din ziua de azi, nu-i musai să exceleze la partida curentă.  Știa bine că dealerul are de ales între a-i servi o carte bună și una și mai bună.

Și, din păcate, domnul Iohannis nu s-a dezmințit, i-a servit-o pe cea „și mai bună”. În ce mă privește, eu, personajul „pot” de pe masă, tare-s curios să aflu măcar un argument pertinent pentru care doamna Shhaideh  nu este omul potrivit să taie cărțile la tour-urile viitoare. Sunt conștient că printre noi, jetoanele, nu se vor expune rapoartele pline de date confidențiale ale serviciilor. Singura imagine care seamănă a argument ar fi doar numele și, mai ales, bagajul familial cel ultrasensibil al doamnei. Să mai clarificăm un lucru: nimeni nu discută de competențe decât la nivel declarativ, un fel de „Ana are mere”.

Acuma, dacă mă băgați în seamă și mă-ntrebați pe mine, potul cel cu o singură menire, aceea de a fi perdant oricine-ar câștiga, zic că doamna Shhaideh ar fi fost liniștit un prim ministru de aceeași calitate și anvergură ca oricare alt personaj desemnat de domnul Dragnea. Doar nu vă imaginați că acel alt personaj ar avea personalitate proprie, așa-i? 

La celălalt capăt al quartei e perspectiva debarcării domnului Iohannis. De-aia ziceam că domnul Dragnea e lacom și nițel beat de la atâta șampanie de 47 de grade, pardon, procente, și-și imaginează că acum e momentul. Iar dealerul de la Cotroceni taman i-a servit cartea cu care domnul Dragnea și-ar putea desăvârși triumful.

Cum o să fie la următorul referendum?

Da’ de ce mă-ntrebați pe mine? De câte ori să vă spun că eu sunt doar potul?

Ștefan,

27.12.2016