GOLFUL MAICII DOMNULUI πέντε

ORANGE BEACH   

Fiecare nou răsărit e ca o victorie. De ce? Întâi pentru că-i vacanță. Doi pentru că, dacă în copilăria zilei zburdă pe cer prea mulți nori, sunt premise ca ziua să fie nițel ratată. Sigur, e convenția care spune că orice zi lipsită de soare e o zi răpită plajei dar, la o adică, vei compensa cu vizite. Fie la obiective turistice frenetic mediatizate de promotorii locului, fie să-ți hrănești viermele care se cheamă shopping. Fie vorba-ntre noi, la unii putem vorbi liniștiți despre balauri. Știu eu vreo două cazuri.

Azi e de plajă. Încă n-am avut parte de ziua aia înnorată dedicată cumpărării cadourilor și vizitelor scurte în Nikiti. Sfântul Google ne-a dezvăluit atracțiile din zonă și unele informații legate de localitate. Adică, dacă vreți să știți, Nikiti este o comună și se mândrește cu faptul că aici este primăria brațului Sithonia. Nu faceți efortul să comparați comunele de pe la noi cu Nikiti. Dacă o să mai vină vorba vă mai zic eu una-două despre Nikiti, azi n-o să ajungem acolo. Nici pe Trani Amoudia. Azi e ziua în care mergem să vărsăm o lacrimă în apa verde-albastră din cea mai intrigantă plajă pe care-am călcat-o în Grecia: Orange (Portokali) Beach. Am amintiri minunate despre acest loc, am mai fost acolo acum câțiva ani, chiar am împărtășit cu voi unele impresii. 

De ce ar fi atât de grozavă? 

Plaja, la o adică, nici nu prea există. 

Dacă încă n-ați fost acolo apăi imaginați-vă un golfuleț nu prea mare, cu o ditamai piatra crescută în buza mării, adică perfect neatractivă pentru cei ce navighează pe vase mari.

Pe urmă mai faceți un efort și vedeți malurile golfului: pe stânga pietre și stânci, pe dreapta stânci și pietre.

Ici-colo, printre ele, câteva palme de nisip unde, dacă ai fi singur pe lume, ai avea norocul să-ți întinzi cearșaful. Ar merita, fără îndoială, nisipul e la fel de fin precum făina. Numai că n-o să aveți în veci norocul ăsta pentru că acolo funcționează legea primului sosit și, din câte am aflat, e prin zonă și un senator de drept, proprietar al unei dughene care a plantat umbrele și câteva șezlonguri fix pe acele petice de rai. 

Poți să cumperi locul, firește, dacă vei fi fiind printre primii care-l licitează. Altminteri n-ai decât să faci și tu precum toți ăilalți, întinzi cearșaful pe una dintre stânci. Bănuiesc că nu se ocupă chiar toate și, chiar de-o fi așa, mai și pleacă oamenii. Nu-mi imaginez că poți să te lăfăi prea mult pe un pat de piatră, nu?Și-atunci ce mama naibii ar putea fi atât de grozav într-un astfel de loc? De port nu poate fi vorba, plajă, în accepțiunea consacrată a vorbei, nici atât! Și-atunci?! De ce oare e un magnet care atrăgea mii de turiști în fiecare an?

Două indicii: apa și inspirația unui artist, sculptorul Dionysis Karipidis.

Despre frumusețea apelor de pe coastele grecești veți fi știind deja. Le-ați văzut ori poate ați tot citit. Aici, în golful Portokali Beach (parcă nu-i pot spune din toată inima „plajă”) apa e ireală. Un vis. O simfonie caldă de verde turcoaz împletit cu nuanțe de albastru. Mai limpede decât orice apă pe care v-o puteți imagina. Deloc adâncă, accesibilă în multe locuri și pentru copii.

Dionysis Karipidis.

Destin oarecum comun marilor artiști. Gândiți-vă că Van Gogh n-a reușit să vândă decât un singur tablou în timpul vieții. 

Am căutat referințe pe google (unde altundeva?!) despre domnul Dionysis Karipidis. Speram să găsesc unele date despre cine e, ce-l definește ca artist și ce anume a creat. Mi-am dat seama că nu de puține ori Sfântul Google nu-i decât un fel de televiziune de scandal. Habar n-are despre viața unui om dar nu se sfiește să-ți vâre sub ochi o poveste picantă ori o zi neagră din viața acelui om.

Al doilea lucru foarte atrăgător pentru ochiul și sufletul privitorului aici, la Orange/Portokali Beach sunt statuile din apă. Sirena cea dormind pe-o parte (the „petrified mermaid”) era deja un simbol al locului.

O stilizare a soarelui macedonean, un vultur imortalizat în piatră. Crâmpeie din sufletul unui artist care au dat viață pietrelor și care nouă, celor care venim cale de sute, mii de kilometri ca să le vedem, ne dau speranță că oamenii sunt buni, că oricât de nemărginită este frumusețea naturii, un strop din nemurirea care zace în noi o poate face și mai frumoasă. Și ne bucurăm, și ne înălțăm! Mulțimim, Dionysis Karipidis!!

Îngăduiți-mi o divagație.

Aici, la noi acasă, mi se tot conturează o convingere. Inițial o relevam în discuțiile cu amicii ca pe un exercițiu de gândire, unul care te obligă să tragi concluzii pornind de la premizele evidente. Politic vorbind, mă sufocă evidența faptului că am crescut o clasă de conducători malignă, una care clocește ouă de rău, una care are deja pui negri încă mai răi decât părinții. Aici, pe la noi, sunt din ce în ce mai convins că cei din capul mesei nu ne vor deștepți, nu ne vor sănătoși, nu ne vor implicați. Aici tot ce merge, orice inițiativă pozitivă, care se dovedește a avea succes pe căi cinstite trebuie stopată, compromisă iar liderii marginalizați ori chiar anihilați. De ce? Simplu, pentru că o imagine pozitivă bine conturată în ochii celor care privesc va scoate în evidență mediul negativ. Nu-i greu să identifici lumina unei lumânări în bezna nopții. Har Domnului, sunt semne că organismul nostru social luptă, însă tare mi-e teamă pentru soarta lui D(NA)avid. 

Orange Beach este o bună dovadă că prostia, incompetența și reaua voință nu-i numai apanaj mioritic. 

Cu vreo doi ani în urmă autoritățile turistice din zonă i-au comunicat artistului concluzia lor referitoare la sculpturile care atrag mii de oameni în fiecare an: intervențiile sale asupra stâncilor din golf au deteriorat aspectul natural al zonei. Ba mai mult, dovadă a înaltei lor competențe în materie, au și cuantificat în bani acest ultragiu: amendă 533,61 de euro. Bani pe care artistul ar face bine să-i achite municipalității locale. 

Rezultatul: primarul împreună cu consilierii locali realizează că legea îi obligă să-l amendeze pe artist dar decid să plătească ei înșiși amenda, din buzunarul propriu. Cam târziu, însă. 

Între timp, frustrat și ca semn al frondei împotriva prostiei, Dionysis distruge el însuși creațiile sale. 

Trist!

Ca să vezi, de la vacanță la politică nu-i decât un pas. De fapt, poți lega orice subiect de politică dar, după mine, e păcat. Mai ales dacă subiectul unei discuții e unul frumos, pozitiv, n-ar fi păcat să-l murdărești?!

O băiță scurtă, de „bine te-am regăsit” și „hai, la revedere”, ne grăbim spre Vourvourou, ne-am propus să mâncăm iarăși o roată de pizza la Top Pizza. Veți fi știind deja locul, e atât de celebru încât gândesc că n-are rost să vă mai plictisesc cu detalii.

În drum spre mașină constat că tot mai mulți își stabilesc reședința de vară aici, în preajma golfului. Față de data trecută (2011) s-au cam înmulțit corturile și, judecând după cât de vânjoase sunt plantele dintr-o mică grădină, omu’ pare venit din primăvară. 

Spre Vourvourou. Numele localității are o muzicalitate aparte, precum gânguritul unui copil sau o gargară cu ceai de mușețel. Regăsim Top Pizza cu încântare, nici nu ne așezăm bine și ne și ia în primire un ce-o fi el acolo, piccolo ori ospătar de-a dreptul. „Iassos!, iassos și la tine, dă-ne pizza aia pe care-o visez de patru ani, prietene!” Nu-i prea multă lume, la o masă apropiată o familie de trei tocmai terminaseră un prânz carnivor și, pe când eu parcam numa’ ce plecau două familii de pe terasă. Liniște, deci premize că nu salivăm excesiv până primim comanda. 

Pizza nu ne-a dezamăgit. Și nici n-a costat o avere, singurul cusur: prea mare! 

→ έξι Spre Athos

Ștefan, martie 2016