GOLFUL MAICII DOMNULUI τέσσερα

TRANI AMOUDIA - plaja sau BABIS House 2  

Am dormit ca ursu’. Am mai avut unele neîmpliniri, mai ales după duș, cum ar fi strâns apa de prin hol după ce ne-am răsfățat la bălăcit și p’ormă vreo trei tentative de Skype cu cei de-acasă. Cu apa m-am descurcat binișor, mult mai greu a fost cu internetul grecului. Și d-aia mă-ncumet să vă zic, dragilor, să nu puneți botu’ la abureli cu internet free pe la greci, bulgari și mai știu eu pe unde. Adică, să nu mânii pe Domnu’,  o fi gratis, o fi wireless, da  e numa’ ceva care seamănă cu ce-ar trebui să fie. Și tocmai de-aia mă umflu eu în pene când le tot spun străinilor că internet ca al nostru n-or găsi nici la mama lor acasă! 

Dimineața ne-a zâmbit cu cer senin și promisiuni de zi frumoasă. Ziua de vacanță ideală, știți și voi cum e! Azi n-avem nici un gând de plimbări. Trani Amoudia e numai bună pentru lenevit fără nici un scop în viață. Și-am zăcut când pe-o parte, când pe alta, până când mi s-a făcut de ducă. Hăt spre capătul dinspre Athos al plajei părea exact plimbărica optimă. Prințesa a marșat așa că n-am fost singur în expediția asta. Să știți că nu-i tocmai colea, vă spuneam că plaja are, așa după ochi, binișor peste un kilometru, poate un kilometru jumate. 

Nu cred că eram mai mult de 20 de ființe pe plajă în acea zi. Ba, la drept vorbind, cam la fel de mulți am fost în toate zilele în care am adăstat pe Trani Amoudia. Nu ne-am supărat de loc, era ca și cum tocmai am fi fost cadorisiți cu o exclusivitate la care tânjeam.

Dincolo de beneficiul plimbării în sine ne-am ales și cu doi-trei prieteni. Un nene mustăcios poposise pe promontoriul estic al golfului privind în zare, către Athos. Nu știu ce gânduri îl treceau dar era o oarecare contradicție între modul cum arăta, ca un macho trecut de 60 de ani și reveria fără grai din largul valului. Mi-a plăcut, chiar dacă n-am reușit să comunicăm prea mult, omu’ rupea nițel germană și, din păcate, după „guten tag”, „zucker” și „auf wiedersehen” germana mea se cam fâsâie. Ne-am despărțit prieteni.

Plaja goală e ca o pânză care abia așteaptă să fie pictată. E oarece tristețe în decorul umbrelelor fără sens și al pătuțurilor de soare răsturnate-ntr-o parte.  Decor de sfârșit de sezon, umbrele inutile și scaune de plajă redundante. Piesa s-a jucat, trăiască actorii, ne vedem la anul. Doar câte-un întârziat ca noi și un canis rătăcit mai marchează nisipul cu urme stinghere. Și el prietenos, ne-a însoțit până la cearșaf, greu s-a lămurit că nu-l luăm acasă.

Prințesa e atrasă de două rulote care adăstau pe plajă și de conversația gălăgioasă a proprietarilor. Franțuji expansivi, ieșiți în lume cu casa-n cârcă. Câteva minute de conversație pe limba lor, o provocare și o bucurie pentru mine că n-am uitat chiar tot. Ador franceza, păcat că am atât de rar ocazii să vorbesc. A doua zi nu mai erau, lumea-i mare și viața scurtă, oamenii vroiau să vadă cât mai multe locuri. Le-am descris România ca pe un colț de rai, omițând cu bună știință starea infrastructurii. Drumurile adică. În fond,nu m-au întrebat, nu le-am spus, păcatul lor. Eu o să spun o rugăciune, îmi fac o cruce și sper să-mi pierd păcatele diseară la duș.

Și, ca să nu treacă săptămâna fără să-mi fie răscolit dorul de o pescuială, EA, pescarul pasionat care mulinează perseverent, sperând la captura care să-i dea fiorul. Am tot privit-o vreme de mai bine de două ore, n-a prins nimic, dar asta, nu-i așa? nu-i deloc un motiv să renunți. N-a prins nimic azi? Mai încearcă și mâine.

→ Orange Beach

Ștefan, februarie 2016