GOLFUL MAICII DOMNULUI έξι

SPRE ATHOS sau La BABIS House 2

„Bună dimineața, frumoasa mea!!”

Se-ntinde ca o pisică și-mi răspunde torcând: „bună dimineața, Bubu”! și zâmbește. Primul zâmbet al zilei e mai dulce decât nectarul de pe masa Herei. „Șșșșșst! mai încet, Maia doarme încă”, zice Prințesa mai apoi, încercând să coboare din pat fără prea multe zgâlțâieli.

„Ia-mă-n brațe!”, poruncește măria-sa și cine-s io să mă opun?! Poate că mai scârțâie  șalele, mai fulgeră junghiuri pe la balamale dar n-am, cu nici un chip, dram de intenție să nu-i dau ascultare. Că doară ce cale-i mai bună să-ncep ziua decât drăgălindu-mă cu Prințesa mea de 7 ani!

„Bubu, azi mergem cu vaporul, da?”

„Firește, iubita mea! Da’ musai să ne grăbim oleacă, altminteri pierdem vaporu’ și mergem înot.”

E 7 jumate, s-ar zice că până la 9 și-un sfert avem vreme berechet da’ am face bine să nu uităm că noi suntem trei și biata baie-i singură. Și mai trebuie să luăm și-un mic dejun. Și p-ormă una-alta la baie, un dușuleț, noi, ăi bătrâni, niște tabieturi... nu mai e cum era odată!

„Hai mai bine dă-i un pup lu’ Maia și, dacă n-ajunge, mai dă-i unu’ să nu se trezească nervoasă. Io stau cu luleaua numa’ gata de aprins dacă văz că-i mânioasă” zic, pregătind țigara Maiei.

„Ba’ pup-o tu, Bubu, eu mă duc la baie.”

Gândesc că, la urma urmei, nu-i rea ideea. Și, dac-oi vedea că Maia încă mai trage a somn și mă bombăne pot foarte bine să dau vina pe Prințesă. „Ea a zis”!

Maia zâmbește din dosul cearceafului. Pisicește, ca o mâță cu experiență ce se află. Bag de seamă că e trează de mult da' prea stă comod și-i prea frumos spectacolul.  „Pupă-mă, n-auzi?!”

Ne-am grăbit degeaba. Drept e că ora convenită pentru îmbarcare era 9,15 dar nimeni nu ia dreptul turistului să mai lâncezească în scutece. Așa că s-au mai găsit destui  întârziați și după 9,30. Nu numai de-ai noștri, ca să știți.

Menia Maria s-a despărțit de cheu pe nesimțite, ca un fulg. Aici, pe vapor, nu mi-e prea cald în sinea mea interioară, ori, ca să fiu mai aproape de adevăr, mă cam trec răcori de câte ori ne legănăm mai amplu. Aici cred că e momentul să recunosc că cel mai bine mi-e cu pământ de-adevăratelea sub picioare.

Nu mă-mbată zborul cot la cot cu păsăretul, nu mă încântă deloc plutitul pe valuri fie el vaporul cât Piața Unirii, mie să-mi dai glie solidă sub tălpi, nu nisipuri mișcătoare. Așa că mă așez pe o canapea mai spre interior și-ncerc să-mi mențin stomacul la locul lui. Că de-aia m-am abținut să mânc prea consistent la micul dejun „mulțumesc, nu mi-e foame deloc, poate iau ceva pe vapor” și-a fost destul un fresh și o cafea.

Maia și Prințesa stau rezemate de copastie admirând întinsul. Eu fac niște poze. Paralel cu noi, probabil tot spre Athos, un vas zvelt zburdă grațios și pare că ar vrea să ne depășească. Curând văd că siajul nostru se lungește și parcă alunecarea noastră se schimbă de la trap la galop.

Zveltuțu’ se mai încordează o vreme da’ în curând e limpede că Menia Maria ascunde mai mulți mușchi pe dedesubt. Ne uităm de sus la zburdalnic „na, să te-nveți minte” iar eu sunt chiar satisfăcut. Nu că i-am luat fața subțirelului ci pentru că la viteză mai mare nu ne mai legănăm așa de rău.

Croaziera la muntele Athos este, de fapt, o plimbare cu barca  de-a lungul coastei cu mănăstiri. Nu prea aproape, numai cât să vezi cam cât de mari sunt clădirile și cam cum sunt colorate. Nici măcar nu e o plimbare lejeră, molcomă cât să ai vreme să faci o poză-două mai decente. Drept e că nu mai alergăm ca nebunii dar mergem, totuși, destul de repede. Vreau să spun, tot trecem travers de câte-o mănăstire și din difuzoare curg explicațiile ghidului (în câteva limbi, inclusiv în română)  exact în timpul necesar cât să ajungem la următoarea mănăstire. Chestie de sincronizare șlefuită în atâtea expediții...

Să vă mai spun că pelerinajul paralel cu mănăstirile m-a impresionat cam tot atât cât o manea spirituală. Alergatul ăsta de-a lungul coastei, poveștile grăbite ale ghidului despre mănăstirile care acu’ erau, acu’ trecuseră, mi-au întărit convingerea că sunt unii băieți care știu să vândă și penele raței de pe varză. Și, la urma urmei, de ce n-ar face-o câtă vreme sunt atâția guguștiuci care dau banii pe ele pentru că, nu-i așa? dau bine la pălărie!

Pauză la Ouranoupolis. Cum, nu știți, n-ați auzit?! Păi Ouranoupolis ăsta e un orășel (ba veți găsi pe unele site-uri că-i numa’ un sat) cu vreo 960 de locuitori plasat de soartă la granița cu zona sfântă a muntelui Athos, din care cauză o să mai auziți că ar fi „the Athos Gate”, Poarta Athosului. În traducere pă românește Ouranoupolis ar putea fi „orașul cerului” sau cerurilor, la o adică. Probabil referire la faptul că mai la sud cerurile se deschid pentru cei plini de evlavie care sălășluiesc acolo și pentru cei cuprinși vremelnic  de pioșenie care-or fi doar în trecere. 

 Pe vapor n-am mâncat nimic, hotărâți să mâncăm un pește la vreo taverna de pe țărm. Pe urmă dăm o tură scurtă prin zonă, un souvenir, două-trei poze și-napoi la barcaz să mergem acasă! Companionii se-mprăștie care-ncotro, noi căutăm crâșma. Cum naiba ne-or citi unii că suntem români, nu-mi dau seama! Poate-o fi vreun aer de sărăcie, poate am încă soare de Bărăgan pe pleoape, poate-om avea „mersu’ legănatu’!” vorba cântecului, cert e că din poarta tavernelor câte unu-altu’ ne întâmpină călduros (ba chiar nițel mieros) cu „bine-ați venit!” în graiul nostru care, drept îi, tare dulce sună pe meleag străin. Punem botu’ la una dintre ele și numa’ndată ne scarpină-n coarne un băiat sprinten de prin Brăila. Ospătar acolo, ne lăsăm pe mâna lui să ne dea un pește bun. „Virgile, să nu dea Domnu’ să facem coadă la budă ori, mai rău, să căutăm fru’n dispensar că, chit că nu-mi place, mai iau odată vaporu’ pân-aici și-ți cânt vreo două colea la terasă, crede-mă!” „Vai de mine, vi-l aduc să-l vedeți, se poate?!”

Să vă zic cum a fost peștele?

Un deliciu! Un vis! O poezie! Știți cum a mers un vin alb, sec pe lângă el?  Precum vorba bună la omu’ supărat. Și-așaa, într-o doară, îi șoptesc Maiei: „tare-mi pare că peștele ăsta o să fie nițel mai scump decât delicatesele de la Irene, din Thassos”.  „Da? Da de unde-ai fi tu așa isteț să știi încă dinainte?”, mă-ntreabă Maia. „că, la o adică, cât o putea să coste? 30?” dau din umeri. „40?” mai dau odată. „60 de euro?” mai întreabă Maia cu oarece grijă-n grai.

Să nu mă-ntrebați ce pește am mâncat, fi-mi-ar de bine! Când i-am cerut nota Virgilică a pus întristarea  pe masă și-a plecat repede. Avea, se pare, urgență grea la debarasat o masă în capătul opus al cârciumii.

Prințesa mâncase binișor deși nu-i mare fan al peștelui. Eu și Maia ne îmbuibasem  cât încape și nițel pe deasupra. Iau hârtiuța de unde-o lăsase conaționalul, citesc „rețeta” și-mi dau seama că boală grea mă paște. Noroc că fetele se duseseră la budă. Îl chem pe Virgil, îl întreb cam ce impresie i-am lăsat, om fi niște ăia doldora de bani ori fraieri precum țăranu’ la Paris, nu că eram curios da' aș vrea să știu dacă e cazul să mă simt boier sau talpa țării. Nu i-am luat în seamă răspunsul,  nici nu-l întrebasem ca să-mi răspundă ci numai ca să-mi vărs năduful, de berbec ce-am fost. Gândeam că, dacă tot am avut norocu' să nimeresc unu' de-al nostru, mi-o face cu ochiu' să pricep că peștele ăla e neam cu Rockefeller, stai naibii în banca ta! da' el nuu, ia-l p-ăsta că-i bun! Îi dau fix cât scrie pe „rețetă” și-i urez numai de bine, căde-ți-ar dinții!.

Pe vapor, din când în când, mă umflă râsul de mine însumi. Maia nu se prinde, crede că mă amuză spectacolul pe care-l produc niște artiști greci și care, spre lauda lor, chiar au succes. Lumea se distrează, dansează, participă care mai de care la show. Nici ea nu stă deoparte iar Prințesa e-n primul rând. Unii, cum e și firesc, țopăie mai abitir ca alții, gândesc că proporțional cu cantitatea de beutură trasă pe gât. Dar, în general, trebuie să vă spun că spectacolul n-a fost rău deloc, brava lor. 

Pe urmă căpitanul cel cu  petic pe ochi a vrut să facă o poză cu mine. Mi-a pus o mână pe umăr și mi-a arătat că-n mâna ailaltă are un pistol. Eu eram bucuros tare, știți doar, mi-a plăcut rău bâțâiala de pe-un val pe altul, goana pe lângă mănăstiri și, cel mai mult, faza cu peștele și rețeta. Așa că i-am arătat pumnul. A fost frumoos, am poza da’ nu v-o arăt.

Ajunși pe mal, Maia mi-a mulțumit pentru ziua minunată iar Prințesa mi-a spus că mă iubește. Și-atunci m-am simțit norocos maxim, am uitat de bani, l-am iertat pe Virgilică și  mi-am dat seama că sunt, de fapt, incredibil de bogat iar viața e nespus de frumoasă.

Ștefan, februarie 2016