GOLFUL MAICII DOMNULUI τρία

La BABIS House 2  

Răsăritul  îmi surâde mie mai întâi.

Fetele dorm lângă frigider. Mă rog, dorm pe pat, în camera dinspre apus, frigiderul e numai un reper fără importanță.

Evaluez ce șanse sunt să prindem un răsărit de soare d-ăla, știți voi, care să ne ștergă somnul de pe ochi și să ne inducă fiorul nemărginit al mirării și-al bucuriei. De-atâtea ori, abia căzuți din pat, ne-mbătăm cu minunea de a fi în această lume dar niciodată nu ne săturăm. Și de-aia mai vrem un răsărit de soare la orizontul mării, iar, și iar, și iar...

Pare-se că anul ăsta ne-om bucura de asfințit. Frumos și ăla, nu-i vorbă, da’ iarna nu-i ca vara!

Maia ne pregătește ceva de ronțăit pe măsuța din balcon. Prințesa a ocupat baia iar eu tropăi pe la ușă. Uite-așa mi-aduc aminte cum s-a născut dansul ăla minunat, Călușul, în familia cea numeroasă de olteni, care avea 7 feciori și o singură baie.

Aseară ne-am preumblat de-a stânga și de-a dreapta satului. În recunoaștere. Dacă veți fi aruncat un ochi pe linkul din primul episod poate ați remarcat că la Ormos Panagia poți ajunge din  3 direcții: dinspre nord, dacă vii, precum noi, de pe Egnatia Odos cea prietenoasă, dinspre vest pe drumul care uneste satul de Nikiti și dinspre sud, dacă urci dinspre Vourvourou cățărat pe Perimetriki Sithonias. Ca să nu mai punem la socoteală eventualitatea că mai dragi îți sunt cărările înspumate și vii de pe mare cu vreo ambarcațiune, adăstând în port. Dacă ești turist nu prea e cazul. Mă-ndoiesc că n-ați priceput deja, perimteriki asta e exact ceea ce vă sugerează, drumul care dă ocol brațului Sithonia încercând să stea cât mai aproape de  țărm, legând între ele perlele turistice ale peninsulei, stațiuni cu vino-ncoa și plaje mult lăudate.

Cum ziceam, aseară ne-am scuturat de nisipul dintre degete, ne-am spălat sarea din păr și de pe piele, ne-am pus țoalele specifice plimbării de seară și-am ieșit la văzut. Spre nord nimic notabil. Spre sud la fel. Asta dacă nu pui la socoteală câteva terăsuțe crescute pe lângă pensiuni, majoritatea închise. Ici-colo panouri care te-mbie să te oprești, de ți-o fi foame, ca să guști un gyros ori un souvlaki. Pizza ori pește de orice fel. Panourile încă în picioare, majoritatea teraselor și tavernelor închise. E apusul sezonului, la ce să te-aștepți?

Singura zonă mai animată e cea din port. Golful își poartă apele molcome legănând alene la cheu  câteva bărcuțe și vreo două vaporașe mai răsărite, știți voi, specia aia care poartă țugulani de pe alte plaiuri către una ori alta dintre destinațiile care, speră ei, sunt destul de atrăgătoare cât să ciugulească din buzunarele lor  câteva zeci de euro.

E un fel de piațetă în gura portului. Poate că i-ar fi stat mai bine amenajată cu oareceuri care să-ți gâdile ochiul. Știu și eu? Poate vreo Afrodită scuturându-și spuma din păr, poate vreun Poseidon agitându-și tridentul. Un ceva, acolo, care să ne bage-n atmosferă. Neh!! Ăl mai mult loc era parcare pentru mașini și, strecurându-se printre ele, câteva pisici.

Din specia noastră, umanoidă, o brumă de turiști întârziați și localnicii ieșiți la o vorbă-n fapt de seară, pe la mesele teraselor care mărginesc piațeta. O dugheană cu câteva suveniruri, ce-a mai rămas din sezon, un supermarket de vreo 8 metri pătrați, un birou care încă mai vindea croaziere spre Athos. Dintre toate, doar golful e atrăgător.

Ne-am așezat la o masă. Terasa la care adăstăm e mai răsărită, are vreo 6-7 mese și mai mult de jumătate sunt ocupate. Trag nădejde că putem lua un desert bun la ei. Musai să sting datoria de-o înghețată pe alese  la Prințesă, ceva cu vanilie pentru Maia și, dacă tot e să uit de diabet, o prăjitură care să se-nece în miere pentru mine. „Mai doriți ceva?” ne-ntreabă fătuța care-i schimbă scrumiera Maiei. „Nu, efharisto, bune toate, adu-ne, te rugăm, nota și ne-om mai vedea și mâine, că tare bune-au fost!” 

Nu ne-am mai văzut. Mie mi se pare că e cam indecent să ceri pe 3 dulciuri, două ape și un fresh aproape 20 de euro. „Or fi verișori cu alde Ritz”, zice Maia.

S-a-ntunecat binișor. Încă o roată pe la țărm, ne mai uităm nițel la bărci, admirăm luminile care dănțuiesc  zglobiu în apă și mergem la somnic. Ațipeala de la sosire mai mult ne-a buimăcit.

De departe cel mai răsărit vas ancorat la cheu este Menia Maria.

Vopsit  în culori închise, cu două punți și trei catarge, inspiră gânduri rele, un căpitan fără un ochi și pirați nemiloși. Băgăm de seamă că la pupa, adică popoul de dindos al bărcii pentru cei care n-au habar, partea cea lipită de cheu, ne îmbie să privim în burta bărcii printr-o generoasă ușă deschisă. Ne oprim în prag și cătăm cu oarecare sfială. Ne gândim că, cine știe, nu le-o cădea prea bine dacă ne-or prinde-n fapt, zgâindu-ne în casa oamenilor. „Do you want to see more?” și de la o măsuță aflată pe țărm, la doi pași de barcă, se ridică o tânără care ne zâmbește cu toți dinții. „You can go inside, no problem!”

Ei, poftim! Și noi care credeam... Ridicăm nițel sprâncenele a mirare, zâmbim și noi a satisfacție și dăm curs. Fătuța ne conduce înăuntru, prinzând să ne explice una ori alta din cele ce vedeam. Eu, la rândul meu, încep să traduc neștiutoarelor de engleză, moment în care fătuța se luminează mai abitir și ne mângâie auzul cu  vorbe de-ale noastre: „păi sunteți români, de ce nu ziceți așa?” Și uite-așa aflăm că multă apă a curs pe Dâmbovița de când fătuța a dat Bucureștiul pe Salonic, că e măritată cun un pui de grec sadea și că lucrează în ceea ce lumea s-a obișnuit să-i zică „industrie”, turism adică. E un apendice al echipajului de pe Menia Maria, mijlocind între turistul dornic de-o croazieră și căpitanul dornic să-l plimbe. Nu-i prea multă lume în perioada asta. Cursele se fac din două-n trei zile, și nici atunci cu vaporu’ plin. Alți ani aveau de lucru din plin până spre octombrie, acu’ parcă s-a supărat omu’ pe lume, fir-ar ea de criză! Se-nțelege că ne-am programat pentru prima croazieră, una, două zile mai târziu. Nu mai știu, cred că am plătit vreo 40-50 de euro pentru toți trei.

Din golf până la House 2 a lu’ Babis nu-i drum mai lung de 15 minute tândălite. Ici-colo, mai ales în zona portului, ne-mpiedicăm de câte-o pisică. „Bine că nu-s câini”, zice Maia. Trecuse binișor de ora 9 și ne gândeam că o să trebuiască să pășim cu grijă și să vorbim în șoaptă, poate Babis și vrăbiuța or fi tras la cuib, nu se cade să fim prea gălăgioși. Griji deșarte, s-a dovedit, Babis tămâia un pahar din cele-nalte plin cu cine știe ce iar păsărica îi ținea isonul. I-am auzit încă dinainte să-i vedem, semn că abia noaptea e vremea să trăiești din plin.

„Kalispera!” „Kalispera” „How do you do!” „nice, thank you and good night, go to sleep!”, sper că nu mai sporovăiți mult sub geamul meu că dau cu pietre, așa-s de rupt de somn!
→ τέσσερα Trani Amoudia

Ștefan, februarie 2016