GOLFUL MAICII DOMNULUI δυο

La BABIS House 2   

La Babis am ajuns nițel după prânz, să fi fost vreo două, poate două jumate. N-am bâjbâit. Cândva pierdeam ore multe să ridic hărți, să caut repere și să printez descrieri relevante astfel încât Maia să-și împlinească rolul de copilot iar eu sa fiu fericit că ghidonez exact pe drumul potrivit. Mă rog, nu chiar mereu, când GPS-u’ era doar un zvon am mai văzut noi și sate bulgărești pe care nici hărțile nu le știau.

Acuma, har Domnului, sateliții cei prietenoși ne-au depus la poarta grecului ca duși pe ață. Da’ ce zic eu poartă? Nici vorbă de-așa ceva, curtea grecului se deschidea spre drum printr-un spațiu liber, ca o urare caldă de bun venit.  Intru dincolo de linia gardului, o curte destul de aridă, cu doi copaci pe stânga, mărginind gardul,  vila drept în față și un adăpost ca un șopron pe dreapta. Babis huzurea la umbră sub șopron, tutunând relaxat și sorbindu-și cafeaua de după prânz. Nu singur. De-a curmezișul mesei sporovăia gureș o duduie cu vreo treij’de ani mai tânără. Fac repede o socoteală: Babis pare să bată undeva între 65 și 70. Ea, cum ziceam, pe la jumătate. Mă gândesc că-i fii-sa și chiar mă bucur că am cu cine mă-nțelege. N-am nimerit-o. Fata știa engleză cam câtă greacă știam eu. Altminteri, nici vorbă de fii-sa, era vrăbiuța care-i făcea patul lu’ Babis când îl apuca somnu’.

Trag mașina la umbră și trecem la acomodare.

Babis 2 nu-i hotel de lux. Dar nici nu are pretenția să fie mai mult decât vedeți pe site, o căsuță cu două caturi, cu studio-uri obișnuite și apartamente cu două camere. Mici, echipate corect și curate. De-ale bucătăriei într-un colț (cu toate cele), frigider mediu și televizor CRT. Nici nu mai știu dacă l-am pornit vreodată.

Curat, baie măricică dar, ca mai toate băile din housele fără fițe, trebuia s-o doară ceva pe undeva: grijă mare să nu treacă apa dincolo de perdeaua de la duș. Până să-nvățăm treaba asta am strâns ceva apă din cameră. Probleme cu scurgerea și cu bunul simț.

Cele două camere comunică intim una cu cealaltă. Da’mai bine ia să vă desenez eu mai pe-ndelete: din curte, mai pe din-dos, urc o scară de fier cu vreo 8-10 trepte și intr-un primul apartament pe dreapta. Deschid larg ușa, feresc binișor măsuța cu televizorul pe mâna stângă, mă strecor pe lângă frigiderul din dreapta și numa-ndată dau cu tibia în tăblia patului. Las bagajele cele mari și grele, fac dreapta spre balcon și mă-nseninez: balcon generos, cât să-ncapă o masă măricică, vreo 3 scaune pe lângă ea și chiar să rămână destul loc într-un capăt pentru Maia și tabietul ei cu iarba necuratului. Vedere spre apus. Din balcon se vede drumul ce duce la mare, mărginit pe mâna stângă de vegetație înaltă cât casa iar pe dreapta de curți oarecum sălbatice. N-aș zice că grecii se omoară cu grădinăritul, la o adică.

Părăsim balconul, dornici să vedem și cealaltă odaie, dormitorul care va să zică. Între cele două camere e un hol nu mai lat de-un metru și abia de cinci pași de lung. Din holișor, pe stânga, se intră-n baie. Deschid ușa către dormitor și găsesc exact ce mă așteptam să fie: un pat destul de mare, un dulap pentru haine, un televizoraș și o comodă. Mă opresc oleacă-n prag ca să privesc în mine însumi: nici dezamăgit da’ nici entuziast. Trag perdelele de la geam și zâmbesc larg: iacă-tă că Babis ne răsfață cu cel de-al doilea balcon, la fel de încăpător ca și celălalt. Numa’ că ăsta dădea fix în șopronul cel de toate zilele ba chiar și o bună parte din nopți. Adicătelea, v-oți fi dat seama, șopronul era locul unde grecul și vrăbiuța își petreceau cam vreo două treimi din viață. Ne-am hotărât îndată: noi o să ne facem veacul în primul balcon, în ăsta doar ne uscăm chiloții.

Ah, vă ziceam de comuniunea intimă dintre cele două camere. Păi, cum să vă zic, între cele două nu era un perete și-o ușă ci numa’ o ușă. Mai pe-nțeles, ușa era fix cât holul de lată, astfel încât de-a stânga – dreapta n-a mai fost cazul să pună și vreo bucată de perete, tocul se fixa perfect între pereții holului. Și, ce s-or fi gândit ei, dacă n-am pus pe laterale n-are sens să ne batem capul nici cu partea de deasupra.  Numa’ că pe-nălțime, de unde se termina ușa până la tavan era, nene, o distanță bunicică de vreo 60-70 de cm. Goală. Așa încât am concertat pentru toată familia.

Destul cu asta.

Am ațipit o vreme. Nu prea mult, ne ardea dorul de briză și ape albastre verzui. Măcar o oră, ne-am zis, cât să ne muiem tălpile-n val și ochii în orizont. Cât să ne gâdile nisipu-ntre degete. 

Trani Amoudia e o plajă cinstită, lată destul și lungă să ajungă, cred că peste un kilometru. 

Aproape goală, poți să nu bagi în seamă cele trei-patru cearșafuri pierdute în peisaj. Nisip nu prea fin da’ nici pietricos, cam ca mălaiul grișat, aș zice. Intrarea  în apă nu-i nici prea lină dar nici abruptă. Destul cât să intre liniștită Prințesa cale de 5-6 metri. Nu-s pietre în apă în zona unde am făcut noi plajă. Căutăm o înghețată și-o bere da’ ne punem pofta-n cui, pe plajă nu-i decât un chioșc cu obloanele trase. Dincolo de drumul pe care se sprijină plaja sunt câteva terase, vreo două sunt chiar deschise. Țin de niște pensiuni/hotelașe, unele modeste altele mai  fițoase. Probabil că mai găzduiesc câțiva turiști întârziați precum noi. Firește, îmi zic, nu te poți aștepta să mișune lumea ca-n toiul verii și, de altfel taman asta ne-am dorit, de-aia ne-am început sejurul în 13 septembrie. Intrăm pe o portiță și mergem la tejghea. Mă conving că mușterii de la cele două mese nu-s turiști ci greci de-ai locului. Aș paria că e proprietarul cu niscaiva amici.

Dincolo de tejghea e o adolescentă grecoaică abia ieșită din pubertate. Domnul, în mărinimia lui, nu i-a dat cine știe ce frumusețe dar a compensat cum a putut și el, cu vreo douăj’de kile peste măsură. Stă rezemată de aparatul de bere și tăifăsuiește cu o alta. Prințesa trage ață la casa înghețatelor zgâindu-se în vitrină. Nici nu prea are de unde alege, e cam sărăcie la ofertă. Eu mă reazem de tejghea așteptând să fiu băgat in seamă. Fără îndoială că plinuța și tovarășa ei au chestii importante de discutat. Aș fi putut zice că nici nu știe că sunt acolo dacă nu mi-ar fi răspuns la kalimera. Gata, îmi zic, azi am picat într-un moment prost. O iau de mână pe Prințesă și cătăm spre ieșire. Abia atunci plinuța catadicsește să mă-ntrebe ce-aș dori. „sorry, îi zic, I really hate to bother you, I’ll come another time when you don’t have so much work to do!” Prințesa mă privește nițel nedumerită, nițel a reproș și mă-ntreabă ce i-am zis. „Că e cam nesimțită și mănâncă prea mult!” „Și de-aia am plecat?!” „Nu, îi răspund, am plecat pentru că nu-mi place să cumpăr nimic de la oameni nesimțiți, iubita! O să mergem să ne plimbăm mai târziu și îți promit că o să mâncăm o înghețată mult mai bună decât asta, de la niște oameni adevărați.”

Apa e ca o dezmierdare.

 Limpede ca-n pahar, așa cum o știm, cu irizări de bleu pierdute-n catifea turcoaz. Caldă destul cât să-ți vină să torci ca o mâță satisfăcută și drăgăstoasă ca salteaua de acasă. Mă las pierdut pe spate, legănat alene  precum pruncul la pieptul mamei. Soarele prinde a se înroși a ațipeală, nici-un nor pe toată bolta. Greu ne-ndurăm să mergem spre casă.

Nu-i bai, îi numai o noapte până-n zoriide mâine.

Ștefan, februarie 2016