GOLFUL MAICII DOMNULUI ένας

La BABIS House 2   

Cu Babis am comunicat greu.

Mă cam luminasem de la primul reply la mail-ul meu că grecu’ e cam poticnit când vine vorba de engleză. Nici eu nu-s cine știe ce academician da’, mama mă-sii, nu-s io ăla care mâncă o pită din răsfățul turiștilor. Așa că mi-am zis că mai bine-i dau un telefon.

-         Kalispera, kir Babis!

-          Kalispera, răspunde grecu’.

-          Io mi-s here, Ștefan dîn Bucharest și-am vrea să come  to your pleis pă la-nceputu’ lu’ septembrie! Do you have a room for us? I mean,  mi, mai uaif and my seven years grandoughter.

Acuma, să nu credeți că dialogul a fost exact ca-n descrierea de mai sus, numai că am vrut să dau oleacă de culoare ca să vă faceți o idee, să vă introduc nițel în apele confuze ale comunicării cu Babis.

-          Cine? Aaa, Ștefan?! Da, am primit mail-ul, vrei să vii cu familia în septembrie, stai s-o chem pe fiică-mea.

Mă tem că iar trebuie să dau explicații.

Toată tirada lu’ Babis a debutat cu un „how are you” aproximativ englezesc după care a început să curgă aproape natural într-o nestăvilită limbă maternă. A lui, firește. Ici-colo mai strecura câte-o vorbă cum ar fi „mail” „send me” ori „money”. Pentru a nu știu câta oară m-am minunat de convingerea oricărui pământean de-al locului, fie el grec, bulgar ori țăran de-a nost răzemat în bâtă  care-ar sta de vorbă cu vreun venetic. Aia cum că, dacă vorbește el răspicat, cât să-l înțăleagă și măgarul de la oi, ba mai  și esplică dând din mânuri, apăi tu, veneticu’, dacă nu pricepi niște socoteli atât de limpezi, pesemne că ești tâmpit.

Fiică-sa mi-a explicat că da, are, slavă Domnului, loc să ne primească pe toți trei, adică io, Maia și Prințesa. Ba chiar ne dă pe alese, fie o triplă în casa de lângă plajă (Babis 1, hop-țop din balcon!) fie un studio cu dormitor separat, adică două camere la Babis 2. „Bani? Păi tot la fel, 30 de euro pe night”

Ne-am socotit că viața-i mai frumoasă dacă pot sforăi în voie în camera mea, fără să agresez pe nimeni când voi fi fiind la apogeul recitalului. Așa că am măsurat cu ochii pe map și-am ales Babis 2. Că de la 30 la 300 de metri nu-i decât un zero, adică nimica toată.

ORMOS PANAGIAS este locul unde-ai vrea să mergi în septembrie ca să-ți fie traiul liniștit în săptămâna aia. Ca de fiecare dată în vacanțe, musai ca toate cele să fie altfel decât în restul zilelor: trezit când vrei în loc de când bingăne ceasul, mâncat cele de la ei decât cele din frigiderul de acasă, Mythos în loc de Ursus, bănănăit în lene spre plajă în loc de alergat disperat spre robotă, răbunit cât cearșaful în loc de cocoșat la birou. Fără telefon, meeting ori ședință. Fără gânduri, doar vegetat fără scop, rumenindu-te la soare.

Huzureală.

ORMOS PANAGIAS sau Ormo’ Panagia, cum pronunță localnicii înghițind „s”-ul fără nici un respect pentru ortografie, ar fi totuna în dulcea limbă mioritică cu  „GOLFUL FECIOAREI MARIA”.

E doar un sat, dacă vreți să știți. Ba, de-ar fi să fim drepți, nici statutul de sat nu i se recunoaște. Că, vezi Doamne, n-ar fi decât o extensie a satului cel adevărat de mai sus, Agios Nikolaos. Un fel de frate mai mare dacă nu chiar tac-su’,  una dintre localitățile de pe malul estic al Sithoniei, degetul mijlociu al tridentului Halkidiki. Dacă mă-ntrebați pe mine, (și încă vreo câteva site-uri de atras turiști) Ormo’ Panagia e un golf. 

Poate știți deja, la ei, de-a-ncolo și de-a-ncoacea țărmurilor lor de peste tot, ar fi de mirare dacă n-ai găsi pe-un stânjen de mal unul, două sau mai multe golfuri. Mici sau ample. Abrupte și sălbatice, la subțioara unor stânci, ori arcuri largi cu perne moi,  locuri în care valul se ostoiește molcom stingându-și spuma în nisip. Fiindcă, drept să vă zic, mai de seamă e portul decât localitatea în sine. Punct  de plecare dar și destinație pentru ambarcațiuni mai mari sau mai mici, Ormos Panagias e locul unde se-nfiripă croazierele spre Muntele Athos.  Zilnic, pe toată durata sezonului turistic, localitatea se animă de forfota turiștilor care se scurg, pe jos sau în mașini, în grupuri mici sau debarcând cu zecile din autobuze, către „bărcile” care se leagănă molcom la cheu. 

Cam pe la nouă dimineața, una câte una, ridică ancorele și pun cap compas coasta vestică a Athosului. Pân’la urmă nici nu știi ce-l atrage pe țugulanu’ de turist urcat la bord cu familia: plimbarea cu barca, mănăstirile cele multe și pline de mister din coasta Athosului, artisticărelile mai mult sau mai puțin reușite ale echipajului, pozele cu plasturele de pe ochiul drept (ori stâng) al căpitanului ori dorința de a bifa și el un „must do”.

Și de-aia... adică am făcut-o și noi, vă zic io mai încolo.

Ștefan, februarie 2016