Ieri m-am simțit norocos!
N-am tras un loz, n-am jucat la Loto. N-am câștigat bani, dacă vreți să știți. Și nu punem la socoteală robota (salarizată) de fiecare zi.
Ieri m-am jucat în parc cu Prințesa. Câteva ore bune. Dacă voi credeți că-i simplu să fii acceptat în joaca unui copil de 3 ani jumate vă-nșelați. E un rol greu, acela de partener la desenul pe asfalt, ori cel de la capătul opus al balansoarului, , ori de interlocutor în dialogul legat de lipsa nisipului din locul ei de joacă. Poate că nu știți, apropo! Nisipul, unul din deliciile multor jocuri de copii, dispare, încet-încet, din parcurile în care mergem noi. Prințesei nu i-am spus explicit, dar simte și ea că cei care au luat o astfel de decizie sunt nițel tembeli, lua-i-ar gaia!
Alta-i povestea.
Ieri am realizat că parcul în care se împletesc chiotele copiilor cu interpelările bunicilor îngrijorați e un loc mult mai complex decât ai crede. Ți-ai putea imagina că e un loc exclusivist. Un fel de „only for children”, ca să parafrazez segregaționismul vremurilor (teoretic) apuse. Ei bine, între doi sori și o casă cu coș fumegând, am avut timp să observ fauna colaterală leagănelor.
Pe două băncuțe apropiate tăifăsuiesc șase bunicuțe, cu grade diferite de miopie și mai mult ori mai puțin absente din viața nepoților. Am motive să cred că, pentru ele, a merge cu nepotu-n parc e doar un pretext să evadeze din casă.
Două mame-și urmăresc odraslele la mai puțin de doi metri în spate. Nu-i slăbesc din ochi și nici din sfaturi. Restul lumii nu există pentru ele.
Dincolo de gărdulețul protector, două băncuțe față-n față găzduiesc o gașcă de puberi. Cinci cârlani și-o codană numai zâmbet. Vreme de mai bine de două’jde de minute au fredonat „Cine bate seara / la nevasta mea”. Mici variațiuni de interpretare. N-au reușit să depășească aceste amărâte de prime versuri, deși un tăuraș mai cu mușchi se străduia să impună o oarecare rigoare. Lucru pentru care, după ce se stingeau hohotele delirante de râs, o lua mereu de la capăt cu îndemnul ”hai, înc-o dată: un, doi, trei!” Și urmau aceleași prime două versuri!!!
Iată, îmi zice Maia, și ăștia dau bacu-n doi-trei ani.
Însă perla coroanei a fost un alt grup.
Bunicii.
Trei băncuțe, strategic amplasate în colțul cel mai umbros.
Nu păreau să aibă vreun nepot în grijă. Poate că erau partenerii bunicuțelor semi-absente, deși, cinstit să fiu, am serioase dubii că ar fi fost chiar așa.
Bunicii formau, de departe, grupul cel mai motivat din parc. Unul, cel care părea să aibă cele mai solide și ascultate argumente (habar n-am ce discutau, dar erau destul de aprinși), stătea pe bancă. Un fel de jupân al grupului, mi-am zis eu. Ceilalți îi urmăreau perorația din picioare. Cu oarecare respect.
Prințesa a trecut, făcând turul „aparatelor”, la toboganul din colț. Norocul meu, mi-am zis. Așa o să aflu și eu subiectul care animă grupul seniorilor. Nu de alta, dar părea că lucrurile chiar se-ncing acolo și, din câte știu eu, la vârsta aia rămân doar două motive de harță: fotbalul sau politica. „Femeile” definind, deja, un apendice existențial cu rol restrâns la câteva utilități practice. Unii mai corelau noțiunea cu viagra, dar era, se-înțelege, doar un exercițiu teroetic.
N-am priceput nimic din tot ce dezbăteau bunicii.
Mai întâi pentru că vorbeau cel puțin trei de-odată. Mai apoi pentru că unii molfăiau cuvintele până ce consoanele se topeau complet în simfonia vocalelor. Mai pe urmă, aruncând eu un ochi pe sub băncuțele lor, am priceput: se-ncălzise, nepermis de mult, berea. Efectul berii calde asupra unei conversații inteligente e, după cum s-a tot demonstrat, fatal.
Ei și, uite-așa, am trăit ieri clipe minunate în parcul copiilor de toate vârstele.
Aproape că am lăcrimat simțind calda armonie dintre țâncii cei nevinovați, părinții obsedați de control, bunicuțele din altă lume, adolescenții cu IQ de broască și seniorii beți turtă perorând fiecare-n legea lui.
Ce viață, ce lume!!!
Ștefan,
22,07,2011
Buna dimineata Bubumaia,
RăspundețiȘtergere:)
Carevasazica printesa ta are trei ani jumate.... Aha! A mea are doi.
Peste un an jumate voi avea aceleasi probleme cu ale tale sau nu voi gasi nici macar parcul?
Ma intreb si eu asa ca bunic de printesa...
:))
Bună ziua, Dan!
RăspundețiȘtergereMă-ncearcă gândul că ai descoperit și tu, ca și mine, deliciile condiției de supus necondiționat, fără proteste și fără regrete. Suveranitatea Prințesei e un dat. O axiomă.
Asta ca să limpezim și pentru nefericiții care încă nu știu, că o astfel de poziție de sclav, liber asumată, nu te coboară ci te ridică.
Nu-ți fă griji. Investiția în parcuri e ca și cea în borduri. Profitabilă pentru cei care cheltuiesc banul și păguboasă pentru tine, mine și toți cei care cotizează.
Am o banuiala numai , ca ai fi fost cu printesa si cu Maia , in IOR . Dupa cum ai constatat si tu nisiparul lipseste cu desavarsire . In schimb au crescut destule oaze ale fericirii celor mici cu leagane , tobogane, balansoare , lighioane puse pe arcuri , moristi si multe banci pe laturi cu covoare de coji de seminte in jurul lor . Acelea fac parte din educatia celor mai mari pentru cei mici . Semintele merg sarate iar sarea trebuie diluata cu o berica la pahar . Discursurile se tin lant apoi . Dar guvernul e-n concediu prelungit ; nu are cine asculta propuneri pentru dublarea pensiilor .
RăspundețiȘtergereVa doresc o duminica racoroasa !
În IOR, dragă Răducule, am fost săptămâna trecută. La păuni și păunițe. Ți-am spus că nu-mi place la Zoo? Mi se pare extrem de trist.
RăspundețiȘtergereNu, am fost într-unul din acele mici părculețe dintre blocuri de lângă casa Prințesei. Peisajul e cam la fel, dar la altă scară.
Mulțumim de urare. La fel și vouă!
P.S. Pregătisem sculele, mămăliga și mămă-coliva. N-a fost să fie...
Asta este , Bubule ! Baietii buni ..."n-are noroc "!Nu-i nimic , ne scoatem noi parleala !
RăspundețiȘtergereN-am mai fost demult in parc, cel putin nu la noi. Insa cand inca mai mergeam imi placea si mie sa observ lumea, ba chiar faceam si exercitii de imaginatie pe marginea celor vazute :-)
RăspundețiȘtergereHehee, Ioana!
RăspundețiȘtergereDacă stau să mă gândesc, în părculețele de acest gen cei mai mulți „vizitatori” sunt picii și însoțitorii lor. Dat fiind că, lucru clar, nu intri în categoria picilor, trag eu concluzia că nici însoțitor nu ești. Încă. Bănuiesc că nu-i trecută vremea :-)
:-))) Of, speram sa ma mai incadrez la "pici",, dar vad ca nu imi merge cu tine, te-ai cam prins cum stau lucurile :-)) Asa e, nici pici, nici insotitor...ai vreun nume si pentru categoria asta?! :-)
RăspundețiȘtergereBubu, sa stii ca mie imi palc parculetele create de onor primaria de sector printre blocuri. Mi-aduc aminte ce focare de infectie reprezentau pana mai acum 6-7 ani cand a inceput sistematizarea si printre stradutele laterale, nu numai la bulevardele largi. Nu vreau sa intru in detalii, cu ce bani, de unde etc. probabil ca multe chestii nu-s in regula, dar eu cred ca s-a facut un lucru bun. Ma doare cand vad toti nataraii ca-si incearca fortele pe cate-un amarat de cos de gunoi, din lipsa de activitate. Sau de materie cenusie, mai degraba. La coltul blocului meu, intr-un astfel de parculet, zace un cos cu piciorul in sus, cu tot cu bloculetul de beton care-i era fundatie. Iti dai seama ce incrancenare au avut tembelii aia, sa-l scoata din pamant? De ce? Nu pot sa inteleg.
RăspundețiȘtergereTot acolo, a fost pusa si o masuta pentru sah sau table. Seara de seara, "tinerii" crapa seminte de mama focului, dimineata cand trec eu stau mormane peste casutele de table, de se indoaie biata masuta. Tineret, mandria tarii. Din fericire, nu toti sunt asa, ca ar fi tare trist.
hehehe!
RăspundețiȘtergereNu m-am gândit la o categorie intermediară, dragă Ioana. Aș zice că e doar o chestiune de timp până când vei fi însoțitor :-)
Știi bancul ăla cu tanti la ginecolog?
- Doamnă, îi spune medicul, sunt în măsură să vă dau o veste bună!
- Nu sunt doamnă, sunt domnișoară, răspunde tanti.
- Oh, îmi pare rău, atunci trebuie să vă dau o veste proastă!
Salut, Dan!
RăspundețiȘtergereTotal de acord cu tine. Nașterea acestor mici spații frumos amenajate a fost un lucru extrem de pozitiv. Poate sunt malițios,(apropo de cât ne-o fi costat) dar n-aș fi mirat să aflu că și la astfel de lucrări am bătut recorduri de cost. Dincolo de toate astea, însă, îmi aduc aminte ce lovitură de imagine trăgea Negoiță de la sect. 3 cu schimbarea la față a celor câteva locuri unde pitecantropii aruncau, dimineața când plecau la muncă ori noaptea, la adăpostul întunericului (cei care mai aveau un pic de jenă pe fundul sacului) ce le prisosea prin casă: un scaun rupt, frigiderul cel vechi ori ce rămânea de la mâncarea câinelui. Omu' (Negoiță) a cochetat, în acea vreme, cu o poziție tare frumoasă în partidul portocalelor (stricate).
Cei care gândesc în termeni de bun simț ar spune că grosimea stratului de coji este invers proporțională cu nivelul educației. Trebuie remarcat că pitecantropul nu mai aruncă frigiderul în locul cu pricina, așa că am putea considera spartul semințelor un uriaș pas înainte. Pe de altă parte, cred că, pe scara evoluției, ei sunt la nivelul în care coșul de gunoi, ca instituție, este un afront la vocația lor de gunoaie. Hm... poate părea dur, dar cum altfel să-i spui unui individ atât de pornit încât smulge, cu tot cu postament, un coș din pământ?!