Zilele astea Laura mi-a trimis un link. Paranteză: nu mă omor după link-uri. Recunosc că sunt multe situații în care nu dau curs invitațiilor de a deschide potecuța. De data asta am făcut-o, deși dădeam pe-afară de treabă.
N-am identificat unde anume este precizat, dar Laura mi-a zis scrie undeva cum că au trecut 7 (șapte) ore lungi până când doamna cea aplaudată s-a aplecat să ridice sticla.
Ceea ce am văzut, eu și tu, cel care citești acum, este real. E o regie, desigur. A fost, mai întâi, o idee. Născută din ceea ce cu toții observăm în mediul în care ne mișcăm. Apoi cei care au avut mijloacele au imaginat o mise-en-scène, o pregătire laborioasă care să pună în evidență ideea.
Ce am simțit după ce am văzut filmul?
Tristețe. Grea, apăsătoare.
Mai fac un pas și încerc să înțeleg ce a fost în mintea celor mulți care au ignorat sticla aia de plastic, trecând, senini, mai departe.
”Nu e treaba mea!” și-or fi spus, ori „e doar un PET, cât rău poate face?!” și realizez că în spatele acestei indiferențe se află ceva mult mai grav. Singurătățile individuale. Suntem miliarde de oameni care trăim împreună și ne creăm propriile vieți. Trăim în universuri paralele. Avem propriile dureri, propriile priorități. Nu conștientizăm, de fapt, că durerea mea de acum a fost durerea celui de lângă mine într-o conjunctură perfect asemănătoare. Însă atunci l-a durut doar pe el. Nu și pe mine.
Rezonăm din ce în ce mai puțin cu cel de lângă noi. Câți dintre noi, cei care tranzităm o stație de metrou, avem conștiința colectivului? Câți reacționăm, în numele binelui colectiv, atunci când în spațiul comun, al meu, al tău, al celorlați, se insinuează un factor negativ?! Dăunător pentru noi toți?!
Aș risca un pariu. Sigur fiind că e un risc minim. Cei mai mulți dintre cei care „n-au observat” PET-ul sunt, declarativ, tare îngrijorați de problema mediului.
Ștefan,
16,07,2011
Am vazut si eu faza asta inainte de a o vedea la tine , Bubule ! M-a surprins neplacut dar am recunoscut aceeasi nepasare care domneste si la noi in imprejurari asemanatoare .
RăspundețiȘtergereEram cu un cunoscut intr-un mare magazin peste ocean . Langa noi , de pe raft , s-au pravalit , fara vina cuiva , niste pachete cu paste fainoase . M-am aplecat si am inceput sa le pun la loc cu toate ca "pozna " nu-mi apartinea . Amicul imi spune : "nu-i treaba ta , are cine sa le puna la loc "....Am renuntat a pesista "in greseala " ...Cred ca este o simpla chestiune de bun simt care pe vremea noastra se preda in cei 7 ani de-acasa , apoi in clasele primare ...Traim intr-o lume in care bunul simt este o institutie pe cale de disparitie , precum balenele albastre ...Va trebui sa ne adaptam . Daca nu , o sa murim sufocati , cu ochii iesiti din orbite , intr-o criza de apoplexie !Si nu vreau , crede-ma !
Mi-au dat lacrimile, cred ca de ciuda si frustrare. E incredibil cat de usor e sa faci un astfel de gest...si cu cata usurinta multi dintre noi omit sa il faca, desi altminteri se bat cu pumnul in piept cat de bine educati sunt :-(
RăspundețiȘtergere...dincolo de tristetea care te cuprinde privind indiferenta educata ( pentru ca asta se invata acum in scoli...) am avut un sentiment de izbanda: "Na, ca mai exista cineva ca mine! Uite ca nu sunt singura si absurda..." Si poate mai exista o sansa...
RăspundețiȘtergerePS.Buna seara! Si daca tot am intrat, sa ma prezint: sunt Nicole a lui Catalin:)
Cu multa vreme in urma citeam "America ogarului cenusiu", draga Radu. Era perioada vietii mele in care devoram beletristica la greu. Romulus Rusan imi propunea altceva: cartea de calatorie. Socant a fost (si, chiar si retrospectiv, este) cum cartea asta a trecut, la vremea aia, de cenzura. Erau cateva detalii care relevau un mod de viata care contrastau grav cu "realitatea luminoasa" de la noi.
RăspundețiȘtergereNu intru-n detalii largi. Spun doar ca, odata urcati in autobuzul care urma sa-i care multi, multi kilometri, autorul, bine crescut, a schitat un gest absolut firesc in societatea care ne-a crescut pe noi: sa ajute o doamna sa-si urce bagajul in compartimentul special destinat. Undeva mai sus, greu si pentru un barbat, se parea. Ei bine, doamna americanca in cauza s-a speriat teribil. La ei chestia asta nu se purta deloc. Cei care incearca sa-ti ia bagajul din mana, pe strazile lor, nu vroiau sa te ajute ci sa ti-l fure. Cand a realizat despre ce-i vorba, doamna a fost atat de placut surprinsa incat nu s-a sfiit sa-i arunce ocheade tot drumul.
Pe mine, draga Ioana, m-a emotionat finalul care a dat amploare gestului. Ca un film tragic cu happy end.
RăspundețiȘtergereBuna seara, Nicole!
RăspundețiȘtergereBine-ai venit! Deja am intuit cine e Nicole. Cea care, impreuna cu copii, nu va dadeati culcati inainte de plecarea in vacanta!! :-)
Stiu ca e usor sa fii pesimist. Si sa crezi ca sunt prea putine sanse. Asta pentru ca e aproape firesc. Cand vezi ca regula e indiferenta, gestul singular, oricat de laudabil si valorizat ar fi, nu schimba realitatea. E nevoie de o multime de factori care sa favorizeze efectul de "bulgare de zapada". Acela in care majoritatea va ajunge sa amendeze, spontan, gestul unui inconstient care face rau mediului, care ne face rau noua, care-si face rau lui si familiei lui pe termen lung.
Am văzut ştirea la tv la vremea respectivă. Şi eu mai fac gestul respectiv, dar parcă nu la gunoaie, câteodată e o cauză pierdută, ţi se face silă, şi, cu toată bunăvoinţa, nu pot face nimic. Dar, frecvent, iau de pe jos şi pun pe umeraş sau în raft ce aruncă hoardele nestăvilite de cumpărători care scotocesc mai ceva ca râtanii prin supermarket-uri, uitând să le ridice după ce le-au împrăştiat pe jos în goana nebună după un tricou mai frumos ca celălalt sau după o pâine mai mare ca cea de alături...
RăspundețiȘtergere