BULINA ROȘIE - Rătăciți

Harta este, dragii mei, legătura dintre cartograful migălos, drumarul cel fără chef de muncă și turistul cel confuz. Sau, mă rog, ar trebui să fie... conexiunile din acest triunghi se frâng pe undeva.

Mai zilele trecute plecam de-acasă într-o călătorie mai lungă. Navigator: Junior Bubu, al doilea la succesiune. Setează GPS-ul pe Ruse-Sofia. Ce mama naibii, mi-am zis, oi nimeri eu Giurgiu! Lumea zice că orice orb nimerește Brăila.

Dacă vreți să știți, am în torpedou harta de la Românica, Balgarska și un print cu ieșirea de pe E90 pe centura Salonicului. Numai că orice hartă-i musai să fie corelată cu un drum și, obligatoriu, cu niște indicatoare.

Eii! Aici vroiam să ajung.

București –Giurgiu poate părea un drum banal. Dacă o iau prin oraș nu-i problemă. Dibuiesc Șoseaua Giurgiului liniștit, fără să am nevoie de vreun indicator care să mă orienteze. Numai că stau la doi pași de centură și-ar fi păcat să nu profit de-o așa oportunitate, cum bine zicea și musiu Michelin pe Via aia a lui. Acum doi ani plecam pe același drum, cu același gând, adică „cât de greu o fi să nimerești ieșirea de pe centură spre Giurgiu?!” Păi… cu voia domniilor voastre, prefer să termin aici ideea.

Dacă faci de două ori aceeași greșeală e cazul, zice lumea, să-ți revizuiești ratingul de inteligență. Așa încât, bazat pe părerea mamei cum că singurul băiat la părinți e și frumos și deștept, am ales iar centura. N-am mai ratat, dar asta nu se datorează faptului că la administrația drumurilor (mă rog, se poate chema altfel…) s-ar fi schimbat directorul cu unul inteligent ori bine intenționat. Adică cu unul care ar fi putut dispune să fie pus un indicator care să mă orienteze, cu, să zicem, măcar 300 de metri înaintea intersecției cu pricina, către Giurgiu. Nu, nenică! Oricât te-ai strădui, n-o să vezi decât un indicator de localitate pe care scrie ”JILAVA” . Dacă procesorul tău nativ nu face asocierea Jilava = Giurgiu (adică, dacă vrei  Giurgiu, musai să penetrezi Jilava) atunci ești pierdut. Mergi ca boul înainte și ai mari șanse să dai ocol Bucureștiului. Ah, să nu mânii pe Dumnezeu, indicatorul spre Giurgiu există, însă o să-l găsești abia după ce ai părăsit centura, dacă ai intrat pe breteaua potrivită. Palpitant! N-a fost tot. Presupunând că vrei, ca și mine, să ajungi la podul unde simți acut prietenia dintre poporul nostru și poporul celor care ne vând castraveți și cultivă polițiști șpăgari prin tufișurile de la marginea drumurilor lor naționale, atunci va trebui să mai treci un test. Ajungi în Giurgiu,  pătrunzi voinicește în oraș și aștepți, ca înecatul paiul, un panou care să-ți dea o idee cum ajungi la podul cu pricina. N-ai să vezi! Ai alte opțiuni: sună un prieten… pardon! Nu asta era. Ah, da! Te bazezi pe intuiție ori întrebi un locuitor al urbei. Statistic, ambele au cote destul de scăzute. Intuiția în jur de 2,5%, indicațiile localnicului (mai ales pe la ora 4.00 a.m., când nici cocoșilor nu le e clar dacă e ora la care trebuie să cânte…) cam 8,6%.

Să presupunem că ajungeți în zona dorită. În cele din urmă. Nu zăriți podul, dar mirosiți că ar putea fi pe-aproape. Dacă până în acest moment nu ați depășit obișnuința de a gândi rațional atunci vă meritați soarta. Și mai luați o leapșă absurdă, în nota celor precedente.

Toată lumea știe că întreg parcursul vieții e un șir neîntrerupt de alegeri. Personale. Pe chestia asta, deștepții de la drumuri, care și-au asumat această axiomă, ne dau, tuturor, frâu liber propriului arbitru. Urmează un punct în care drumul se ramifică. În trei. Încetinești, oprești, te uiți ca la poarta nouă și, evident, alegi anapoda. Te-ntorci, întrebi vânzătorul de la PECO, care îți arată calea cea dreaptă. După ce, bineînțeles, transmiți salutări călduroase responsabililor. „Și există și indicator”, îmi spune omul, arătându-mi-l. Avea dreptate. Numai că, în buna tradiție a deciziilor tembele, semnul era plasat la vreo 10 metri după bifurcație.  

Am putea zâmbi. Dacă n-ar fi atât de trist. Știm cu toții că situația descrisă mai sus se multiplică dureros de mult. Plătim, fiecare dintre noi, tot felul de incompetenți, indolenți, profitori și chiar hoți care parazitează ceea ce se cheamă „STAT”. Un sistem perfid, un cancer care ne macină existența în fiecare zi, hrănindu-se cu banii, nervii și chiar sănătatea noastră.

Gânduri personale:

-          Jale mare cu ăi care fac drumuri. La fel de mare și în cazul ălora care ar trebui să ne orienteze pe drumurile în cauză.

-          Li se rupe cum te orientezi tu, șofer plătitor de o mie de taxe. În schimb, n-au nici o problemă să pună peste tot semne de circulație care impun interdicții de tot felul.

-          Observați unde se amplasează semnele de circulație. Bună parte dintre ele cresc, ca fructele, în copaci. Mă rog, ascunse de crengi.

-          Pe autostradă, limitatoare de viteză: 100 / 80 / 40. În zonă s-a intervenit la una sau alta. Intervenția s-a terminat de mult, semnele au rămas.

-          Sunt sătul de indicatoarele de orientare puse paralel cu direcția de deplasare.

-          Cred că le e greu să înțeleagă faptul că un indicator de orientare este destinat orientării celor care nu cunosc drumul, nu celor care știu deja unde se află și pe unde să ajungă acolo unde-și doresc

-          Ca în oricare alt domeniu unde este implicat mizeria asta numit STAT, lucrurile merg prost la administrația drumurilor pentru că nimeni nu-i întreabă de sănătate. Atunci când un individ sau conducătorul unei instituții de tândălit pe banii noștri va fi făcut responsabil de munca de rahat pe care-o face, vom avea oarece șanse de normalitate

Or mai fi și altele, nu-mi vin în minte.

Ștefan,         

01.07.2011