De mai bine de 35 de ani, cu mare entuziasm și febrilă așteptare, facem pe dracu’n patru și ne revedem, foștii colegi de liceu, de două ori pe an. Nu mai suntem toți. Câțiva preferă să stea deoparte. Nu le judec motivele. Unora li s-a pierdut urma. Pe alții îi pomenim, atunci când ne revedem, păstrând vii amintirile care ne leagă de ei.
Sunt curios câți absolvenți ai ultimilor 15-20 de ani de liceu pot să evoce o așa de strânsă legătură sufletească. Și, credeți-mă, nu e doar o nostalgie a unor ani de liceu. Este o stare de spirit care unea nu numai elevii. Și dascălii intrau în același cerc.
Doamna S. ne bucură, de fiecare dată când poate, cu prezența ei.
Profesor de ținută. Exigent, dar și apropiat. Cei zece ani care, cronologic, ne despart, ne și apropie. Nu e prea mult ca să simțim diferit, dar nici prea puțin ca să uităm ce-i respectul.
Pe la mijlocul anilor 80 doamna S. confirma ceea ce se simțea până și pe stradă. De undeva „de sus”, se primeau directive că-i musai ca tot prostovanu’ să termine liceul, dacă tot l-a început. Învățământ obligatoriu de stat, cum bine știm. Abilitățile, profesionalismul și, la o adică, sensul existenței unui profesor se traducea nu prin performanțele elevilor preocupați de acumulări ci prin binecunoscutul și păgubosul principiu al colectivizării: ai o clasă de 30 de elevi și doar 20 dintre ei promovează materia, e clar, nu cei care nu promovează sunt tembeli ci tu, profesor, nu ești în stare să-i scoți premianți. Urmarea? Meseriile erau devalorizate implicit. Păi, dacă toți absolvim liceul, ce sens are să ne mai facem cizmari?
Recunosc spășit că am mari lacune la probleme aritmetice. Dar mi-a fost întotdeauna limpede că, dacă vreau să înțeleg o situație care nu mi-e clară, trebuie să încerc să ajung la esență și s-o dezbrac de adițional, de artificial.
Educația copilului meu are 3 vectori .
Eu, școala și el. Vreți scuze? Serviți, vă rog!
În ce mă privește, pot să mă protejez cu scuza binecunoscută: muncesc de dimineața până seara ca să-i asigur hrana, țoalele cu care el tânjește să intre în rândul lumii lui, telefonul cât mai de fițe posibil (mult mai performant decât al meu) cu care-și anunță eșecul flamboaiant de la bac. L-am ajutat la bastonașe, la bruma de germană pe care mi-o mai amintesc. Nene, știi ceva?! După clasa a cincea e treaba lor, a profesioniștilor. Ca să nu mai vorbim de clasele de liceu, așa-i?! Desigur, cei mai mulți dintre părinți nu înțeleg nimic nici în ceasul al 212-lea. Decid că trebuie să ia măsuri și fac contestație. Știu, în sufletul lor, că e un demers inutil și, în aceeași măsură, un mod regulamentar în care-și pot înfige, mai adânc, capul în nisip.
Unii „eu” au mari lacune de educație. N-aș putea da multe exemple în care omul needucat are destulă minte sub freză astfel încât să insufle odraslei sale un pachet de valori benefic pentru viitorul său și al colectivității. Filmele alea în care copilul excepțional dotat se smulge din ghetoul în care trăiesc el și părinții săi, accesând un alt nivel al societății reflectă excepțiile. Acolo eu sunt fie un bețiv cu reflexe atenuate de țuică, fie un fost absolvent de 7 clase care muncește cu ziua pe unde apucă. „El”, copilul, este, dacă vreți, al treilea ori al patrulea dintr-un șir conceput sâmbătă seara, în momentele de euforie maximă. Rățușca cea urâtă.
Alți „eu” sunt cei care gândesc, au un oarecare nivel de cultură, n-au uitat ce-i aia bun simț și se străduiesc să-i insufle „lui” valorile adevărate. Dacă-i vorba de principii, apăi cum ar putea să-i zugrăvească ei copilului, care crește văzând realitatea lumii noastre pe toate canalele de informare, beneficiile unor principii pozitive?! Cum să-l convingă că e de preferat cinstea furăciunilor, corectitudinea șmecheriilor, câștigul cinstit ca urmare al unui efort susținut pleașcăi de la loto ori căsătoriei cu un bătrânel libidinos? Rezultatul este unul singur: în mintea lui, tata e ori idiot, ori depășit de vremuri. Lumea știrilor se învârte în jurul unor presonaje de mare succes. Genul pițipoancei care, întrebată de o reporteriță bâlbâită, ne-ntreabă, la rândul ei, retoric: „ hai să fim serioși, cine-l mai citește azi pe Eminescu?!”. Mă doare sufletul constatând că are dreptate.
Mai vreți o poză? Ce părere aveți de un important lider de partid, semianalfabet, care nu dă doi bani pe diplome. Are dreptate. Nu era mare lucru să cumpere cinci-șase astfel de hârtii inutile de pe internet. Dar la ce i-ar fi folosit? Ori, într-un alt moment nereprimat de sinceritate (incorectă politic), același pitecantrop ridică un colț al perdelei ca să vedem ce-i dincolo de pungile electorale cu ulei, zahăr și promisiuni micinoase: nu există om politic „adevărat” care să nu-și vândă și nevasta dacă acest lucru l-ar ajuta să acceadă într-o poziție importantă. Desigur, nici-o nevastă „adevărată” n-ar considera nepotrivit acest lucru.
Gata, am dezvoltat destul ideea.
V-a ajuns? Vreți să vă mai povestesc despre ghetourile în care „el” crește la lumina unui bec agățat într-un cui, pe o sârmă legată ilegal la o rețea de electricitate? N-are sens, o să-mi ziceți, copilu-ăla nici n-o să termine patru clase. Pentru că tac-su o să-i croiască o frumoasă carieră de spălător de parbrize, cerșetor în marile metropole europene ori, dacă chiar e un talent, un hoț de succes. Știți ceva? Are sens. Rata natalității în cazul lor este de natură să vă inducă insomnii. Dacă vă pasă.
Școala? Este acea parte esențială a societății care, de o bună perioadă de timp, involuează constant. Noi știm de vreo 30 de ani că e așa. Mai pompăm, cei care avem de unde, niște bănuți în buzunarele unor profesori de mate, română ori ce vreți voi care nu dau doi bani pe pregătirea comună, de clasă. Păi cum altfel să favorizăm meditațiile particulare? Ne lăsăm aburiți, pe de altă parte, de niște statistici patriotarde în care ni se arată că poporul român, prin cele șase vârfuri care ocupă locul unu, doi ori 4 la nu știu care olimpiadă ne clasează în vârful piramidei națiunilor alese, de o instanță superioară, să conducă lumea, după Coruț. Perdele de fum.
El?
Puiul lui Agârbiceanu. Sacrificat aprioric.
Armonios dezvoltat sub directa supraveghere a tatălui/mamei până când intră în șablonul perdant al existenței la comun. Acolo reperele copilului se tulbură și societatea (părinții, școala) nu sunt în stare să-i limpezească orizontul.
Un ultim spasm rațional: două din cele trei laturi ale triunghului se justifică instinctiv.
Eu răspund unui comandament imperios, acela al propășirii speciei. Și procreez. Astfel apare „el”. Atât eu cât și el, în virtutea acestei necesități, suntem absolviți de culpabilități consecutive. Cum se zice? Ah, da! Pe cale de consecință, componenta incriminată, incriminantă a triunghiului nu poate fi decât școala. Cu foile de ceapă adiacente. Aspectele circumstanțiale. Politica, de exemplu. Supraviețuirea, de exemplu. Adică zbaterea dascălului care are și el, ca orice om, o familie căreia trebuie să-i asigure resurse. Păi, dacă statul își bate joc de el, știți voi cum, el cum să se apere? Cum să supraviețuiască?
Și, undeva, departe, în subsidiar, ar mai fi componenta vocațională. Acea noțiune care, de o bună bucată de vreme, e goală de conținutul care o valorizează.
Dintre cele trei laturi ale triunghiului, școala este singura componentă unui sistem care este imaginea perfectă a eșecului organizatoric al societății: statul, în structura, organizarea și activitatea lui curentă.
Masca îl trage de urechi pe dom ministru. Meritat, poate. Prin prisma faptului că e exponentul statului. Laurențiu concluziona că examenul de bacalaureat de anul ăsta este imaginea unui răsunător eșec al întregii națiuni. Includea și biserica ortodoxă printre cei care-ar trebui să-și pună cenușă-n cap. Hm… poate că-i chiar așa. Mie, din păcate, mi se pare că biserica se estompează discret, aproape pe nesimțite, izolându-se de viața noastră cea de zi cu zi. Pare-se că-și este suficientă sie însăși, manifestându-se prin câteva „spectacole” ocazionale: Paști, cununii, înmormântări. Biserica… o altă temă grea, un reper istoric care ar trebui să atârne greu în zestrea noastră morală. Un alt fel de bacalaureat picat…
Mai prin toamnă Doinița o să organizeze o altă întâlnire a celor care, acum multe zeci de ani, terminam un liceu în București. Liceul există și azi. În același loc. Vremurile-s altfel, toate sunt altfel…
Ștefan,
09.07.2011
Te salut , Bubule .
RăspundețiȘtergereFrumos preambul ai ales pentru articolul tau ; cu atat mai frumos cu cat acea Doinita , colega voastra care va da chemarea din cand in cand la o noua revedere , este atat de sufletista si bine intentionata ,dar si consecventa in demersul ei recurent si neobosit . Va simtiti bine impreuna si stiu foarte bine ce inseamna caldura unei noi revederi .Din cand in cand ne revedem si noi , vreo cativa , atunci cand vreunuia din cei ramasi activi i se face dor de o mica revedere si chiar o organizeaza .
Cele drei "determinante " ale asigurarii succesului in scoala , sunt cele indicate de tine . "Corabia" elevului pe marea involburata a scolii dezorienta de prea multe curicule (programe) contradictorii, si lasata fara "observatorul " din varful catargului (parintele), va intra in vrie si pana la urma are toate sansele sa esueze. Din pacate , roadele acestei furtuni se vor vedea in curand . Dar , cine stie , poate ar fi si suficiente motive sa fim optimisti !
Să trăiești, dragă Răducule!
RăspundețiȘtergereUneori cochetez cu ideea de a organiza o vedere mai largă, ai noștri cu ai voștri. Nu sunt prea optimist, dar promit să fac sondaje cu proxima ocazie. Să vedem ce zice poporul.
Adică ce să înțeleg din ultima parte: e de rău? sau nu-i de tot rău că e de rău? Poate că, așa, din senin, sunt și motive de bine?!
Am avut ceva treburi şi nu am prea avut timp de bloguri, nici de-al meu, nici de-ale altora, aşa că abia acum am citit cele scrise de tine.
RăspundețiȘtergereEu, făcând parte din corpul profesoral, adică din "vectorul şcoală", am renunţat de ceva timp să-mi mai spun părerile, care oricum deranjau, am stârnit chiar o mică furtună într-un pahar de apă de pe biroul unora de prin minister acum câţiva ani ...
Ce pot să remarc, dincolo de spiritul critic şi analitic binecunoscut, este faptul că eşti printre foarte puţinii care au văzut că rădăcinile răului din învăţământ nu sunt din această perioadă de "capitalism" bezmetic, ci sunt mult mai adânci, din perioada când eram toţi "egali". E drept că şi perioada actuală, aşa cum bine ai remarcat, îşi are partea ei de contribuţie, aşa că avem toate condiţiile să înaintăm spre incultura perfectă.
Asta e, suntem depăşiţi de noile vremuri ...
Mă şi amuzam când vedeam zilele astea comentatori din mass-media care criticau nivelul scăzut de pregătire al candidaţilor la bac, ei înşişi fiind dovada acestui nivel. Nu mai vorbesc de alte personaje ...
Mă bucur că ai reacționat, Costi.
RăspundețiȘtergereDirect implicat fiind, fără îndoială că opinia ta este una mai mult decât pertinentă.
Sunt convins că vor fi fost și vor mai fi dascăli care să încerce să schimbe ceva. Știu, toată lumea, de fapt, știe cât de greu se urnesc inerțiile celor din vârful piramidei. Formal, și ei fac parte din învățământul românesc. În fapt, trăiesc într-un univers paralel, dominat nu de interesul larg al oamenilor ci de interese individuale și de grup. Destul... că iar mă enervez!
Cât despre personajele care își tot expun părerile deștepte pe la televiziuni, mi-e nițel greță, crede-mă. Cât tupeu îți trebuie, frate, să fi fost ministrul învățământului, adică unul dintre cei vinovați de starea actuală și să vii moț la tv, criticând și dând lecții?! Uite-așa îmi stă în gât, pe chestia asta, un sincer „hai sictir” dar sunt binecrescut și mă abțin...
Pe de altă parte, zilele astea au dat și profesorii un examen. Nu știu prea multe despre subiect, dar am auzit că vreun sfert dintre preopinenți, cu alergie la camerele de luat vederea, au renunțat să mai dea examenul. Interesant, după aia, să vedem rezultatele examenului. Ce zici, am putea corela nivelul învățământului cu notele obținute de profesori la examenul ăsta?
Trist, dar adevarat, Bubu. O diploma de bacalaureat in ziua de azi nu (mai) reprezinta mare lucru. In virtutea libertatii mult clamate si asteptate de dupa '89, scoala a facut rabat la o serie de cerinte, minimale, daca ma intrebi pe mine, referitoare la pregatirea acestui examen. Mi-aduc aminte de nasul meu, cum imi povestea prin anii '91-'92 ce frumosi erau elevii cand ieseau de la liceu si mergeau impreuna pe Bulevardul Castanilor (ploiestenii cunosc), in perioada interbelica... cu cata admiratie ii privea lumea, era acolo si-un pic de stima, nedisimulata. Iar cine avea o diploma de bacalaureat in acele vremuri avea o pozitie privilegiata in societatea aceea atat de zbuciumata a perioadei respective.
RăspundețiȘtergereRadacinile acestui esec coboara mult in timp, perfect adevarat. Mi se pare cel putin aiurea sa pui procentul asta neverosimil de mic de promovabilitate pe seama supravegherii video. E un fel de a privi forma, nu fondul. Oricum, nu mai urmaresc dezbateri tv pe tema asta, e ceva incredibil! Fara a fi partizan al vreunui ministru, indiferent de culoare, observ doar ca, daca pana acum presa reprosa ministerului ca se copiaza in draci, anul asta ii caineaza pe bietii copii ca nu au putut copia din cauza camerelor video!... Si, bineinteles, de vina e ministerul, necum profesorii sau elevii, ei sunt neprihaniti.
Ca sa inchei, indraznesc sa afirm ca, pentru aceste rezultate "memorabile" cei mai vinovati sunt elevii, pentru ca daca vrei sa inveti, nimic nu te opreste. Apoi parintii si, in cele din urma scoala. Gresesc?
Diploma de bac? „Care este” nu dă doi bani pe diplome mai înalte, dragă Dan.
RăspundețiȘtergereBine, mă gândesc că ar fi bine să separăm nițel vremurile, în contextul celor evocate de tine. Alte timpuri azi...
Corect: nu camerele de luat vederi sunt de vină. Acestea au fost doar boarea aia de vânt care a ridicat nițel vălul su care ascundea adevărul. Unde n-au fost camere (în vreo două județe, dacă știu nu greșesc), după cum știi, sunt mari motive de optimism. Elevii sunt mult mai deștepți.
Despre vinovății... Mi-e greu să cuantific.
Dacă, totuși, ar fi musai s-o fac, mai degrabă aș inversa ierarhia avansată de tine.
De cateva seri tot citesc Stefan.In fiecare seara cred ca am citit suficient de atent ce ai scris incat sa pot lega cumva avalansa de idei care-mi vin in minte si sa pun un comment inchegat si la subiect.De fiecare data cand incep sa scriu , la un moment dat realizez ca indiferent cat as generaliza ajung in acelasi loc: emotiile incercate in ultimele cateva luni cu maxim de intensitate in preajma examenului de BAC al fiului meu.Problemele , balbaielile , piedicile . N-am ratat nimic. Inainte, in timpul si acum dupa, cand alergam pe la diverse „comitete si comitii” pentru a capata diplome, atestate , adeverinte si cum s-ar mai chema toate hartiile alea care dovedesc ....Ce? Competente .O alta anomalie nascuta de sistemul bolnav.
RăspundețiȘtergereGeneralizarea ai facut-o tu. Atat de bine incat nu mai gasesc nimic de generalizat.Ai „dezbracat „ atat de bine subiectul de artificial si ai analizat atent .Ma regasesc si eu in acei „eu”.Imi place sa cred ca sunt printre cei care inca mai au ceva de aratat/demonstrat ,copiilor lor.M-as bucura sa fiu si eu motivul pentru care tanarul absolvent de liceu isi doreste sa mearga mai departe pentru ca isi doreste sa acumuleze , sa cunoasca oameni noi , de varsta lui dar si dascali noi , oameni de la care are ce invata cu adevarat.
Noi am facut parte dintr-un colectiv de tineri care au trecut cu bine examenul. Toti din clasa.De ce?
Pentru ca ...unii dintre ei au invatat. Din greu.Pentru ca pregatirile facute pe banii parintilor i-au ajutat sa afle de la profesori „chichite „ care la clasa nu se predau .Intentionat.Altii...nu au cedat santajului profesorilor de la clasa si nu au facut pregatire .Deloc.De ei sunt atat de mandra de parca ar fi toti ai mei .Au trecut examenul cu note mai mici dar au trecut.Au avut si in timpul anului note mai mici.Firesc ...nu erau niciodata in pas cu colegii care stiau de la pregatiri subiectele lucrarilor si ale tezelor.Pentru ca , talentati fiind si pasionati de o anumita specialitate , n-au avut nevoie de cursurile care durau aproximativ 10 minute adunate , predate de doamna profesoara intre cinci , sase convorbiri la telefon.Si au rezolvat cu bine subiectele de grad de dificultate foarte ridicat , unii dintre ei dandu-se cu parerea ca ar fi fost mai greu decat la Olimpiada .
Ei bine , ei , tinerii care au dat examenul de BAC la cele mai grele specialitati posibile , care nu au facut o ora de pregatire , care au fost minimalizati si li s-a sugerat sa-si aleaga alte specialitati ca aici nu au invatat suficient( la pregatiri) , acum concureaza la facultati pe „dosare” cu toti ceilalti .And the winner is .........
Cel mai greu mi-a fost sa incerc sa-i explic DE CE iubita lui din liceu a ales sa renunte la tot si sa plece la o Universitate din Europa sperand la o viata mai decenta. Mai linistita. Mai normala.Si ca asta nu are nici o legatura cu el.
Cred ca povestea noastra inglobeaza in ea , la nivel micro toate problemele macro. Am incercat sa cautam vinovati si am ajuns impreuna la concluzia ca fiecare dintre noi purtam o parte din vina.
Sistemul ,ei profesorii ,noi parintii, ei elevii .Ei si noi.Cu totii. Iar procentele si le stabileste fiecare.In functie de gradul de perceptie , de acceptare si de constiinta.
Pana ne ies procentele insa , ei , copiii nostri isi incep o noua parte din viata in acelasi sistem. Bolnav pana in maduva oaselor.
Am lăsat să treacă ceva vreme ca să-ți răspund, dragă Ancuță. Și constat că mi-e tare greu s-o fac. Știu că n-ai relevat decât o infimă parte din trăirile care ți-au scurtat viața în săptămânile care au precedat examenul propriu-zis.
RăspundețiȘtergereȘtiu că temerile tale aveau rădăcini mult mai adânci decât zbaterile din aceste zile. N-ai cum să stai liniștit când știi că ai tulburat somnul unor indivizi murdari din sistem. Și care, te gândeai, nu vor ezita să plătească unele polițe. Iar cel care ar fi fost pedepsit să plătească să fi fost cel mai puțin implicat în acest „război”.
Doamne'ajută că n-a fost cazul!
Ne pleacă fii, fiicele. Pleacă, de ceva vreme, o bună parte dintre cei care știu bine o meserie. Cei cu calificări înalte, cei care ar fi putut fi un bun sprijin pentru o econommie sănătoasă, pentru un nivel rezonabil de educație al copiilor care cresc, pentru un nivel firesc de sănătate a celor care formează NAȚIUNEA. Prin fabrici rămân cei care n-au a se baza pe un nivel bun de pregătire, adică alde Dorel pentru care cea mai tare parte a activității lor e târnăcopul, așa încât nu-i nici o surpriză că fabrica aia se închide. Asta pe lângă interese ascunse care conduc către un asemena final.
În învățământ, cum se tot demonstrează în fiecare an, examenele de titularizare al dascălilor sunt copiile examenelor de BAC al absolvenților de liceu. Cum mama naibii să ai copii bine pregătiți din moment ce nivelul de pregătire al dascălului e unul ridicol. Ba, pardon, jalnic. Ridicol prea are o conotație hazoază.
Într-un asemenea punct al discuției nu poți ocoli subiectul motivației.
Am tot invocat, în diverse ocazii, aspectul vocațional. Politica, biserica, școala, sănătatea. Ar mai putea fi armata. Iată domeniile care implică, în cel mai înalt grad (cel puțin teoretic), vocația.
Bine, o să-mi spună dascălul care are o familie de întreținut. Eu simt că acolo e locul meu, la catedră. Vreau să-mi dedic viața copiilor, vreau să-i văd cum înfloresc, vreau să pot sta cu capul sus atunci când unul sau altul dintre cei cărora le-am picurat știința și bunul simț au devenit oameni adevărați, mândria neamului lor dar și bucuria sufletului meu. Poți să-mi spui, o să-mi zică dascălul mai apoi, cum pot menține vie flacăra vocației cu o retribuție jenantă? Pe urmă, dintre domeniile enumerate, medicul ar putea invoca același argument. Oricât de vie ar fi pornirea vocațională, îi musai să aduci și o pâine pe masa familiei.
Știu, discuția se poate lăți pe paliere cum ar fi spăgile, furăciunile legate de achiziții în sistemele respective, etc... etc...
O primă observație: pare-se că e de preferat să te anime vocația (definită, în esență, ca o grijă mai mare pentru cel de-alături decât pentru tine însuți) politică. Ori religioasă. Chiar și cea militară, la o adică.
O a doua observație: TOATE acestea ar trebui să fie componente organice ale societății. Adică, vreau să spun, societatea ar trebui asimilată, în întregul ei, cu un organism. Ca un fel de corp omenesc. Cu creier, inimă, plămâni și membre sănătoase.
Tot am impresia că suntem un corp plin de boli și bube.
Auzi, tare aș vrea să văd sindicatul politicienilor ieșit în stradă, pentru a protesta împotriva salarizării mizere