ZIUA CULTURII NAȚIONALE ediția I

Aniversare Ștefan – ediție 56

Am câteva fixuri. Nimic anormal. Toata lumea are, anormal ar fi să n-am.  Adică, e cu atât mai firesc cu cât, după ce începi să-ți socotești vârsta în alte anotimpuri decât primăveri, fixurile astea se înmulțesc ca ciupercile după ploaie. Pe unele le transferăm la tabieturi. Fixurile capătă, astfel, o nuanță mai blândă, încercând să sugereze că psihicul nostru nu o ia razna, e doar în căutare de confort sporit, atâta tot.

Unul dintre fixuri este că nu-mi serbez niciodată aniversarea ori onomastica decât în ziua în care cade ea firesc în calendar. Ca chestia aia: Dacă-i marți, e Belgia. Dacă marți împlinesc 23 de ani mi se pare firesc să sărbătoresc atunci. Pentru mine n-are nici-o noimă să ne vedem peste patru zile pe tema asta. Peste patru zile ne vedem să bem un spriț, evenimentul e fumat deja... Anul ăsta, ăia care n-au încotro și mă sărbătoresc (familia, vezi bine), au răsuflat ușurați: a căzut sâmbata.

15 ianuarie. Eminescu. Eu. M-a zgândărit curiozitatea să văd cine a mai făcut ochi pe lumea asta în această zi. Daciana Sârbu și Martin Luther King. Și mai știu eu vreo trei tipe... da’ cred că io îi bat pe toți. Păi, gândiți-vă, mai știți pe cineva care s-a născut pe 15 la ora 15 si 15 minute?!

Anu’ ăsta este începutul unei ere noi. Nația română își extinde aria de interes sărbătoresc, pe 15 ianuarie, de la Eminescu și Ștefan, la Ziua Culturii Naționale.

Fraaate! Ne-am dat dracu’ rău!!!

Păi, cu o asemenea încărcătură, musai ca halimaiu’ tradițional să capete valențe noi, înălțătoare și trebuie avut  mare grija ca nu cumva să  lipsească fiorul patriotic din toate cele. Din  potol și beuturică în special. Adică, mai tradus: afară, afară, cu uischiu din țară! Macheală cu țuică de cazan și vin de buturugă. Fără portocale la desert și farafastâcuri cum ar fi măsline ori fistic.

S-a auzit rumoare din public, așa că, în mod cu totul excepțional, juriul a hotărât că nu moare nimeni dacă facem o leacă de rabat și ne-mpăcăm cu Jack Daniels. Că e om bun, prieten de nădejde, te-ajută când îți arde buza...asta... gâtul.

Bun, am zis. Da’ ce facem cu sectorul cultural?! Ce cântăm? Ce recităm? Oamenii trăiau cu o grea apăsare pe conștiință. Fi-miu ăl mic pregătise Corbul lui Alan Poe. Zicea că se mulează pe situația din țară: tăieri din salariu, amputări de pensii nesimțite, politica cețoasă a guvernului... și că nimic nu sună mai bine decât un leitmotiv ca „NEVERMORE”.

Nor-mea (aia a lu’ ăl mare) venise cu un citat suculent dintr-o chestie de Kafka, cred că era din Procesul. Brrrrr... îl citisem și eu acu’ câteva luni. Măiculiță, ăștia vroiau să-mi saboteze aniversarea, copii denaturați! Ca să nu mai vorbim că întreg programul muzical-artistic era structurat pe recitaluri la harpă și cuartet de coarde.  

N-a fost deloc o problemă greu de rezolvat. Nici unul dintre ceilalți participanți nu era membru al vreunei secte gen Academia Română ori Corul Operei de Stat. Așa că am trecut la karaoke cu cântece patriotice și am hotarât că, dacă, totuși, sentimentul datoriei fața de țara va fi fost gâdilat destul, mai pe la patru dimineață, după ciorba de burtă, la jocul pe porunci, luam în discuție și o pedeapsă gen "recită o strofă din patrimoniul internațional prieten".

Trebuie să recunosc că programul a demarat destul de anevoios. N-am înțeles prea bine de ce. Palinca era abia scoasă din congelator. Domnul Jack era și el îmbrăcat  cuviincios într-o hăinuță frumoasă de brumă, iar curgerea către fundul paharului larg decurgea frumos, uleios, ca-ntr-o reclamă de bun simț. Pe masă, printre pahare, se lăfăiau de-ale gurii, bunătăți de nu vă spun... A trebuit să dau exemplu personal și să trag, la repezeală, o cinzeaca de-a noastră, neaoșă, plină cu o binecuvântată zeamă de prune fiartă de două ori. Așa cum anticipam, era nevoie de un brânci, că restul a  mers de la sine.

Nu mai știu când au denaturat rău de tot toate cele.

O fi fost, oare, atunci când discuțiile trecuseră de primul stadiu? Ăla în care vorbește unu’ și-l ascultă toți? Adică atunci când erau deja la discuții doi câte doi?

Nu știu... posibil. Fapt e că, între timp, domnul Jack scăpase de conținut, noi, ăștia cu sentiment patriotic adevărat, dovedisem vreo 4-5 cinzeci, iar fi-miu dăduse drumu’ la programul artistic: karaoke. Dat fiind că deștepții ăia de la Microsoft n-au avut bunul simț să-și boteze puișorul  „fereastra” socotind că Windows e mai potrivit, n-am avut încotro și-am dat-o pe program internautic. Însă, parol, n-am trădat decât parțial ardoarea patriotică, astfel că am interzis cu desăvârșire producții venetice, limitându-ne, cu entuziasm, de altfel, la piese din repertoriul de o valoare inestimabilă, perenă, a talentatului popor roman. Debutul s-a făcut, cum era și firesc, cu imnul național (oare n-ar fi trebuit să scriu cu majuscule?!), apoi eu am avut  o tentativă cu „Pe-al nostru steag e scris unire” însă reacțiile audienței au fost energice, fiind întrerupt cu totul neelegant, cu expresii și interpelări de nereprodus.

Astfel că lumea, în cele din urmă, a derapat, artistic vorbind, către piese din bagajul  muzical atât de bogat și adecvat momentului. Adică, dacă tot am amintit de moment, mie mi se pare că deja discuțiile erau în ultimul stadiu. Vorbeau toți și nu mai asculta nimeni. Drept consecință, fi-miu a dat stația mai tare.

Cu regret trebuie să spun că nu toată lumea a susținut un moment muzical artistic, așa cum era firesc.

Unii au invocat lipsa talentelor native. Argumentul a fost amendat ca fiind pueril și nerelevant pentru evenimentul în sine.

Alții au dat vina pe roșul din gât și tratamentul cu antibiotice. Personal, n-am văzut legătura, dar recunosc că nu mai vedeam clar de vreo două ore bune.

Vă asigur că societatea, în virtutea dreptului inalienabil ( mama, mi-a ieșit din prima!) la opinie majoritară și vehementă, a ostracizat cum se cuvine persoanele din cele două categorii și le-a interzis să fredoneze în surdină, mărunt din buze, ori să tropăie ritmul, nevăzuți, pe sub masă, atunci când un rapsod interpreta la microfon vreo piesă d-aia bună, șlagăr adică. Mie mi s-a părut o decizie firească și corect fundamentată.

Ca să termin ideea, eu nu i-am înțeles deloc pe negativiștii ăstia. Pen’că trebuie să vă zic că fiecare recital era răsplătit cu un mic premiu (cam același pentru toți, discriminările și premiile diferențiate putând genera tensiuni în grup). Premiul consta într-o punguță mică și drăguță, roșie, în care personajul central (adică moi) turnase câteva pietricele lucioase, cumpărate din comerțul românesc, care, vezi Doamne, aveau diverse semnificații. Nu se știe ce fel de semnificații, nimeni n-a știut, da’ chiar nu mai conta, judecând după numărul de sticle goale din balcon.

Ei, acuma, tot moi s-a gândit că o pungă cu pietre fără un pic de sentiment dă prost. Și m-am apucat să pun în fiecare punga câte-un răvășel. Cum fi-miu mi-a comunicat că motivul pentru care imprimanta e trasă din priză e că cartușul (lasă, știu că-i cacofonie, nu vă mai agitați...) nu mai are demult zeamă, m-am apucat să le scriu de mână. Grea îndeletnicire, mama mă-sii de tastatură, uite cum m-a dezvățat de scris...

Răvașele, așa cum mi le mai amintesc, sunau cam așa:

-          Mai încet! Deja au sunat vecinii că au turbat câinii!!

-          Dacă aveai un pic de barbă îl concurai pe Pavaroti

-          Ești vaaarză! Până și TIA latră mai frumos!

-           Zici că ai luat lecții de canto? păi... ori ai chiulit  de la școala aia ori profesorul era surd

-          Cânți prea pe nas! Vorbesc eu cu soacră-mea, că are pile la Părintele, poate te ia în strană. Îmi pare rău, la lumânări nu mai e loc... știu... acolo mai ieșea de-o șpagă...

-          Bravo, ai cântat frumos! Toată lumea s-a bucurat când ai terminat

-          Ești binevenit să mai vii să cânți la noi. Cel mai bine, de obicei, e vineri, după ora 19.00. Noi suntem cu toții plecați și nu te mai fluieră nimeni

-          Poate ți-o fi spus cineva că chiar cânți bine. Nu mai crede și tu orice... și mie mi-a tot zis mama că sunt frumos... și deștept...

-          Doreleeee! Ia vino, bă, cu târnacopu’ ăla și taie curentu’!!

Premiile au fost viu disputate.

Programul artistic s-a stins de la sine, încet, încet, cu câteva acorduri triste. Erau ceva semne mai dinainte, când singurele versuri cântate corect erau alea cu lai, lai , la, la la...

Desigur, am avut un caz, singular și aproape neobservat de ceilalți, cu un rapsod neânțeles care a continuat să lălăie în microfon încă vreo oră jumate. Nu l-a oprit nimeni și nimic. Nici măcar faptul că tot sistemul audio era de mult tras din priză.

Pe la patru a.m., după ciorba de burtă, o parte dintre musafiri, participanți conștiincioși la acest eveniment cultural de ținuta, au declarat că gata. Vinul e deja cald, afară plouă și, de altfel, nimic nu mai are haz. Am propus să încheiem cu imnul național ( nu cumva trebuia sa scriu cu majuscule?!). Întâi m-au huiduit ei, după care au început sa latre câinii vecinilor. După care m-au înjurat vecinii că le-am trezit câinii și vor afară.

Eu nu asta urmărisem.

Vroiam, de fapt, să plece dracului ăștia mai repede că-mi cădeau ochii-n gură și-n balcon nu mai aveam decât 4 kile de vin.

16.01.2011

Ștefan