MESERIAȘI - PARTEA DOI

Șoferii

Când vine vorba de șoferi, ca meserie (da’ nu numai, n-aș vrea să impun limitări la ceea ce mi se pare a fi o adevărată etapă a evoluției umane)  aș trece de la o clasificare pe categorii, la una pe specii. Ia gândiți-vă la dinamica explozivă a fenomenului auto de după 90 în țărișoara noastră și veți înțelege cu ușurință la ce mă refer. Două aspecte sunt de punctat, după mintea mea.

Primul: de ce analiză pe specie?!

Pentru că viața ne-a arătat că trebuie dat un răspuns la o întrebare imperativă (pleonasm? nooo...): ce tulburări metabolice se produc în individ atunci când transcede de la ipostaza de pedestru la cea de șofer?Asta este o chestiune care merită detaliată într-un spațiu mai larg, ceea ce vom și face mai jos.

Al doilea aspect este o corecție pe care mă simt dator s-o formulez.

Pe vremea în care mersul pe jos era condiția de bază a individului mioritic, cu toate cele care derivă din acest status, adică plimbări în spații largi și verzi, nebetonate, cu păsărele vesele concertând în ramuri înflorite, cu albinuțe hărnicuțe și membri ai speciei gângurind, doi câte doi, pe alei, dată fiind încărcătura emoțională unică a momentului, absolut toți indivizii simțeau nevoia să-și exprime trăirile într-o manieră extrem de lirică. N-am nici un dubiu că acesta e momentul în care analiștii au tras concluzia că românul s-a născut poet. Aș cârcoti nițel dar, lasă, nu e momentul...

Cum spuneam, anii 90 și debutul noului mileniu (se pare că apocalipsa, din motive care nu ne pot fi imputate, se amână pentru 2012, deocamdată...) au adus, în viața de zi cu zi a cetățeanului român, un ingredient cu implicație majoră și continuă in evoluția ulterioară: automobilul.

Așa că, după mine, acesta este momentul revelației asupra adevăratei condiții a individului mioritic: românul s-a născut șofer!!

                                                                                                

                                                                                                

Popescu a lucrat la stat. Ca noi toți, de altfel. Revoluția l-a prins lustruindu-și mânecile de biroul vechi, îngrămădind hârtiile în jurul lui,  achitându-se în silă de sarcinile de serviciu. Ca noi toți, de altfel. Sătul de rutina zilnincă, de hachițele șefului, de cenușiul existenței. Ca noi toți... Încet, încet, propriul ten devine cenușiu, coloana se curbează pe nesimțite, părul tinde să depășească etapa sexi de „ grizonat” ba, mai mult, se rărește vizibil pe cap, începând să invadeze locuri unde nu e deloc dorit. Pe scurt, nu mai are mult și o să treacă din vârsta a doua spre a treia.

Popescu nu și-a dorit niciodată nimic spectaculos. După ce s-a însurat și s-a așezat la casa lui cea luată prin sindicat, visul lui suprem a fost o mașină.  Eu cred că dacă Ceaușescu era inspirat și dădea oamenilor, prin sindicat, pe lângă o casă și  câte o mașină de familie, ar fi putut să ne bucure și-acum cu prezența lui. Mă rog, pe unii dintre noi... Dar n-a dat și asta i-a fost fatal. Și de-aia Popescu a tot strâns ban cu ban, renunțând, ani la rând, la concediile de la Mamaia în favoarea curții părintești de la țară,  făcând uitată ambiția de a-și cumpăra o pereche de pantofi pe an și un costum din doi în doi... și uite-așa după 90, Popescu își vede visul cu ochii. Are un Opel nou-nouț, luat în rate. Sigur că n-o s-o ducă mai bine o vreme, ratele îl cocoșează, însă, firește, ăsta  e un inconvenient minor.

Nu mai e pieton, este șofer!!                                            

În maxim două săptămâni, Popescu este complet metamorfozat. Ochii-i strălucesc, își tunde grijuliu părul din urechi, nu mai are nici pic de noroi pe pantofi ba chiar pare ceva mai înalt. Știe că nu e loc, dar începe, îndrăzneț, să viseze la secretara directorului. În definitiv, de ce nu? Viața-i cu totul alta privită din spatele volanului. Dintr-o dată coordonatele existenței sale s-au schimbat radical. Nu mai salută el primul, se cuvine să fie salutat. Începe să uite obiceiuri firești până mai ieri, anacronice în prezent, cum ar fi mersul la piață pe jos, la numai doua stații distanță. A descoperit că-i place muzica. Nu neapărat acasă, ci cu precădere in mașină. Primele săptămâni la volan sunt cele mai dulci. Parcă universul stradal creează mici vârtejuri, cu el în centrul atenției. Popescu era un tip pașnic și la locul lui. Acum își dă seama că risca să-și trăiască toată viața lăsându-se călcat în picioare de tot felul de indivizi  în tot felul de împrejurări care, culmea, pe vremuri nu-l deranjau. Acum, desigur, ceața i s-a ridicat de pe circumvoluțiuni, realizează că e dreptul lui natural la respect și la prioritate față de amărâtul care-și folosește încă picioarele ca să se deplaseze. Acceptă cu greu semnificația zebrei de la colț de stradă, sigur, e o lege, însă, după parerea lui, e cazul ca multe aspecte ale legii circulației să fie regândite. Paradoxal, deși pietonii aflați pe refugiul de tramvai sunt mai înalți decat nivelul mașinii lui, Popescu îi privește de sus, de foarte sus... E normal, simte că aparține unei comunități aparte,  că e timpul să dezgroape acele instincte de specie superioară care zăceau, neștiute, în ungherele ADN-ului său. Ba, mai mult, cu timpul, descoperă că și în noua comunitate se cuvine să se delimiteze niște ierarhii. O dată în plus, realizează ce lume minunată i se deschide, cu toate că universul său este restrâns la habitaclul personal. E atâta diversitate în lumea șoferilor că-l ia amețeala numai gândindu-se. Se și miră cum a rezistat atâția amar de ani într-o subspecie atât de anostă: pietonii. Ai putea desprinde categorii mici din lumea pietonilor? Lui nu-i vine nimic în minte. Pietoni și-atât!

Pe când șoferi!... Păi, fă un efort minim și imaginează-ți că ești pieton, la semafor, și privești șirul de mașini atât de diverse care se perindă prin fața ochilor. Brand-uri, culori, forme, mărimi... toate, dar toate aceste mașini  structurează diferit caracterul ba, uneori, chiar si fizicul individului care-l ghidonează, membru distinct al unei subspecii superioare, șoferul.

Tipologia șoferului cotidian. Ce diversitate fascinantă!                                                           

Rezist cu greu  tentației de a purcede la a creiona tipuri și la a delimita subcategorii după diverse criterii. Cred că aveți si voi dreptul să zburdați pe tema asta.

Ștefan,   29/01/11