Dar dacă Muani Kolo o băga în ațe în ultima fază a meciului?
Vă spun eu, trubadurii Argentinei, aceiași care au epuizat epitetele aplicate lui Messi, le-ar fi lipit la Mbappe. Iar Franța ar fi fost echipa care luptă eroic până la capăt și, de aceea, merita să câștige. Fiindcă, e știut, cei care cred reușesc întotdeauna.
N-a fost să fie.
Din când în când, zeul fotbalului, de-o fi vreunul la Federația din cer, face dreptate.
Acuma, dacă tot m-am apucat de subiect, să vă spun ce-am văzut eu.
Vă spun drept, în cartier pe la noi lumea se străduie să priceapă care-I deranjul cu Șenghenu’ și de ce oamenii l-au luat la ochi pe nenea ăla dichisit de la Viena. Că, din ce spun niște conaționali de-ai noștri care ginesc lacurile prin Viena, cică săracu’ om nu-și mai revine din sughiț de vreo 5-6 zile. Nu-I chip să scape, bietu’ de el, zi de zi, ceas de ceas, hâc! și iar hâc! L-au tot speriat ba nevasta, ba soacra, neam să scape de belea. Ba, din ce zic ziarele, îl mai bântuie și-o sperietură cu tribunalul ăla mare, European, manevră de-a băieților noștri care-o huzuresc binișor pe la Brusel, știți voi.
Păi și cum să nu sughițe, bre, când potop de binecuvântări și gânduri alese curg necontenit spre mnealui de peste tot?! Vreau să spun, de prin tot locul unde cântă grai de românaș, măiestru în colinde și urări de bine, d-alea cu pompieri pe casă și salvare la poartă.
Ah, și nu-I singur în sughițu’ ăsta păcătos! Mai are un tovarăș, da’ ăla suferă mai subțire, e mai la umbră. S-a văzut mai la-nceput, a mâncat olecuță de … mă rog, l-a mâncat, să-I fie de bine! P-ormă s-a tras la fereală și l-a lăsat pe șef să înfulece cu polonicu’ d-ăla, mă rog, ce-au mâncat ei acolo, și să-și tragă beneficii și acatiste, fie la ei acolo!
Până la piață să tot fie vreo 4 kilometri.
„Mă duc pe jos și mă-ntorc cu tramvaiul” îi zic nevestii.
„Aha, zice, dus-întors pe picioare ar fi prea mult, așa-i?”
„Eei, nici vorbă, numa’ că n-oi fi nebun să car un pepene de 7-8 kile 4 km. Om sunt și io!”
Probabil că oamenii ăia deștepți care înțeleg ce e în mintea noastră vor fi știind când anume se întâmplă. Și de ce. Fiin’că în frageda pruncie mai toți purtătorii de puță visează că vor fi aviatori iar cealaltă jumătate doctorițe. Cum se știe, nu durează mult, până-și dau seama și unii și alții că strugurii-s acri și că, oricum, mai mișto e mecanic ori croitoreasă. Ba și-n agricultură e mult de lucru, la urma urmei.
Și uite-așa, vremea trece, mai o planetară, mai o rochie cu dantelă, mai o recoltă în prag de toamnă. Vine vremea pirostriilor în casa Domnului și unu-doi țânci la repezeală, cât îi patul primitor și nevasta fierbinte. În fine, ce să mai explic, știți și voi. Abureala aia cu aviatorii și doctorițele e de mult risipită-n vânt. Acum vise sunt doar alea din somn, de cum se trezesc viața le pune-n cârcă cele ale traiului de zi cu zi.
Vedeam zilele trecute pe un post de televiziune un crâmpei dintr-o poveste despre Univers.
Ideea centrală a crâmpeiului ăla de poveste era că, totuși, nimic nu e veșnic. Știți, e destul de greu de imaginat din perspectiva unei vieți de om dar, zicea nenea ăla care explica, totul are un final, se risipește, dispare. Uneori renaște, dar nu neapărat la fel. Și, când spun totul, înseamnă că TOTUL de-a binelea, fără excepții.
În particular, ideea asta era centralizată pe nașterea, existența și dispariția stelelor. Evident, cu tot ce presupune corolarul astronomic al unei asemenea entități. N-o mai lungesc, remarcabil mi s-a părut modul fastuos în care orice stea care și-a trăit traiul și s-a răsfățat multă, multă vreme pe cer își încheie existența. Adică într-o uriașă, mirobolantă, flamboiantă explozie astfel încât norocoșii care sunt prin preajmă (înțelegeți, sper, ce vreau să spun), cască ochii mari, impresionați și definitiv căzuți în admirație.
Supernova! Ce splendoare, ce spectacol!
O minte mai deschisă ar putea să găsească tot felul de analogii, surprinzătoare ori ba, întâmplări personale ori te miri de unde, suprapunând întâmplarea în cauză peste evenimente din altă lume, din alte sfere.
Bunăoară, Partidul Național Liberal versus o supernovă.
Numa’ încercați să evaluați nașterea, creșterea și trăirea PNL în istoria neamului în general și, de-a dreptul, în viețile noastre. Poate nu știți prea multe, doar ce veți fi învățat pe la școală ori, mai nou, ce ați aflat scormonind coclaurile internetului. Dar, rezumând, pot garanta lucrurile simple și evidente, partidul a luat ființă cândva, cumva, s-a pus pe picioare cumva, cândva, a trăit viața lui de partid așa cum a fost (nu neapărat cum ar fi trebuit să fie, din perspectiva unora cărora le-a influențat viața) și, inevitabil, o să dispară cândva, cumva.
Știți ce? Nenea ăla deștept care știa de-ale Universului ne-a explicat că o stea, când trage să moară, dă niște semne. De regulă, de bătrânețe stelară. Știți cum e, stelară ori ba, nici-o bătrânețe nu vine cu flori și vioiciune, ci cu betegeli, gâfâili, oarece poticneli. La ea, la stea, poți fi sigur că tot procesul ăla de la cap la obștescul sfârșit e un proces natural și inevitabil, care curge într-un fel de algoritm aproape matematic, atât de riguros și previzibil e.
Că veni vorba de analogii, poate-ați băgat de seamă, PNL-u’ pare cam bolnav. O să ziceți că, deh, nimic nou sub soare, doar eu ziceam mai sus, e tot ceva care s-a născut, a trăit și, ca toate cele, dispare. I-o fi venit ceasu’. La noi la bloc așa se vede, că PNL devine, pe zi ce trece, o Pitică și, mâine-poimâine, buuum! O supernovă.
Mă rog, sunt și sceptici care zic că n-o să fie chiar o explozie, că supernova, cum știe toată lumea, nu moare ca o proastă, neștiută și nebăgată-n seamă. Nu, ea face ditamai spectacolul, ca un imens foc de artificii.
PNL supernovă?! bați câmpii, zice vecinu’ de la șase. Mai degrabă o să iasă din istorie ca un pârț tras în lift pe tăcutelea, să știi de la mine.
Ștefan, 28.11.2021
