Până la piață să tot fie vreo 4 kilometri.
„Mă duc pe jos și mă-ntorc cu tramvaiul” îi zic nevestii.
„Aha, zice, dus-întors pe picioare ar fi prea mult, așa-i?”
„Eei, nici vorbă, numa’ că n-oi fi nebun să car un pepene de 7-8 kile 4 km. Om sunt și io!”
La semafor, firește, e roșu pe sensul meu. Nu-s cine știe ce mașini pe sensul celălalt, ba chiar verdele lor dăinuie o vreme după ce-au trecut toate.
Trafic de vară, îmi zic, vacanțe. Și, poate, prețul la pompă.
Evident, din grupul celor care așteptăm verdele se desprind, înainte de start, câțiva. Recunosc că mă cam irită chestia asta. Am mai zis-o, la semafor acțiunile noastre în raport cu semnificația culorilor reprezintă unul dintre cele mai concrete exemple de comportament adecvat unor reguli. Premiza este, totodată, că regulile, în general, sunt create și adoptate în beneficiul oamenilor iar respectarea acestora este, prin această prismă, firească.
Cei care trec pe roșu nu sunt nici măcar indivizi sprinteni, în toată puterea. Sunt, de obicei, persoane mai fezandate. Îmi trece prin minte o analiză rapidă, oamenii ăia nu mai au cine știe ce vreme de viețuit, e normal să se grăbească. P-ormă răsare un contra-argument, se grăbesc să ce?! Oare ce fac cu cele câteva secunde furate? În câteva secunde „se pune” verde și până-n capătul trecerii îi depășesc deja.
Nee, concluzionez, ce fac ei e rezultatul unei vieți în care respectul față de reguli, de legi, este ajustabil și, ca urmare, nițel facultativ.
Piața-I locul în care lumea mișună de colo-colo.
Ei, poftim, puteam să mă abțin ori să caut o exprimare mai isteață decât enunțul ăsta banal. Voiam numai să deschid cumva subiectul Covid, știm deja că prin Europa, nu departe de noi care va să zică, nenorocitul ăsta de virus își face iar de cap. Mie mi se părea că verile sunt perioadele în care se potolește și ne lasă, cumva, să ne bucurăm de viață. Ei, iacă-tă, nici ăsta nu joacă după reguli, mama lui de bagabond!
Eh, cum ziceam, forfoteală în piață și nici urmă de vreun individ care poartă mască. Neam! Da’ nu-I surpriză, îmi zic. E ca la noi.
Pepenii sunt la marginea dinspre est. Șerpuiesc prin mulțime și râd mânzește în sinea mea, nici eu nu port mască!
Șirul pepenarilor începe cu o doamnă aflată cam la juma de viață. Încetinesc și privesc mai atent. La pepeni, vreau să zic. Când aleg un pepene aplic „setul de condiții” specific. Nu e infailibil, o mai dau de gard uneori dar lumea de prin casă zice că m-aș pricepe.
Doamna pepenară aflată la jumătatea vieții turuie aiurea lângă mine. N-ar fi un bai dar nici pepenii nu-mi plac. În plus, când ai mai multe opțiuni nu iei la prima oprire, vezi-le nene pe toate și p-ormă alege în cunoștință de cauză. Așa că trec la următorul stand, alți pepeni, altă persoană. În urmă, doamna „jumătate” devine agresivă. Ofensată că am trecut mai departe și n-am cumpărat de la ea. Are unele inflexiuni ale vocii care trădează de unde se trage. Inutil să dezvolt o ceartă temeinică cu ‘mneaei, închei cu un firesc „cumpăr de unde vreau” și-I întorc spatele.
Tramvaiul.
19-șpele ăla în care m-am urcat m-a împins la o nevoie acută spre o analiză serioasă.
Și-am purces.
Tramvaiul este acel instrument care facilitează, cum bine se știe, deplasarea unui număr variabil de oameni dintr-o serie de puncte A, B, C, etc… în altă serie de puncte A’, B’, C’, etc… în care, după cum bănuiți, literele cu apostrof sunt destinațiile. Instrumentul e pus la îndemâna utilizatorilor de către Primărie, ori Municipalitate dacă vreți. Cred că demersul nostru analitic ar trebui să includă, pe lângă analiza instrumentului și a elementelor adiacente, măcar referiri la responsabilitățile Primăriei (Municipalitate, dacă vreți) în legătură cu instrumentul Tramvai.
E un moment bun să spun că putem extrapola Tramvai la toată categoria Mijloace de Transport în Comun. Ori MTC, ca să fie mai la-ndemână.
Așadar, instrumentul MTC nr 19, azi, una din zilele din Iulie 2022.
Format scurt. Nearticulat. Aparent functional, câtă vreme se deplasează din diverse puncte către alte diverse puncte. Întâi mi-am zis că n-ar strica să mai aștept, poate vine altul fabricat măcar în secolul trecut da’ mi-a fost rușine să rămân singur în stație. La urma urmei, mi-am zis, o da Domnu’ să țină măcar până în punctul D’, unde e planificată debarcarea personală, ca să zic așa.
Odată urcat, începe adevărata analiză.
Uimit că lumea e cât se poate de relaxată, lipsită de griji. Nici-o crispare, bag seama că nu-i chiar deloc o preocupare privind siguranța instrumentului în exploatare și, gândesc, asta nu poate fi decât rodul unor experiențe repetate în călătorii cu astfel de instrumente. „Aha, rezum, deci nu e obiect de muzeu, e chiar instrument de lucru”.
Trec mai departe.
Bag de seamă că utilizatorii au un fel de convenție cu Primăria (Municipalitatea…) privind relația dintre ei. Toți cei care au urcat odată cu mine au ignorat obiectul ăla căruia trebuie să-I arăți cardul cu credite de călătorie. M-am simțit pe jumătate stingher și pe cealaltă jumătate mândru că eu am fost singurul care am taxat. „Ignoră-I, mi-am zis, tu nu ești spărgător de grevă, tu doar respecți o regulă!”
Afișe pe pereți și, desigur, pe geamuri.
„Se retrage la depoul Militari”. Aha, e-n regulă. Încerc să înțeleg în ce fel mi-ar folosi mie, utilizator, informația asta și mă simt ușor rușinat. Senzația este că nu-s destul de inteligent, n-am reușit să-mi dau seama…
„Țineți-vă de bare”. Corect! Bună avertizare! Instrumentul se comportă jalnic pe șine, ca să mă refer la maniera de deplasare. Pleacă de pe loc nedelicat iar când frânează… apăi frânează, nene! În fond, ăsta-I scopul frânelor, să oprească deplasarea, ține-te naibii de bare!
„Ieșire de urgență”. Asta da informație utilă! Ideea e că e afișată pe un geam, unul de dimensiuni mai mari. Firesc, aș zice, dacă se naște o nedorită dar oarecum probabilă situație „de urgență” să iasă măcar două persoane simultan din belea. Ori măcar una mai bine-crescută, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Mă rog, ieșirea pe geamul ăla ar însemna, dacă mă-ntrebați pe mine, să fugi de dracu’ și să dai de tac’su’.
Chiar în spatele aparatului de taxare (hai să-I zicem așa, dacă nu vă deranjează) sunt vreo 3-4 coli A4 cu instrucțiuni de utilizare a aparatului cu pricina. Drept să spun, e o presupunere că ar fi instrucțiuni, fără ochelari n-am putut citi dar am văzut oarece poze care-I semănau. Ca să pricepeți, aparatul nu e deloc sofisticat, apropii cardul ăla cu credite de călătorie iar el chițăie un bip scurt ori unul lung. Asta-I tot. Scurt înseamnă că e totul bine, meri mai departe și ține-te de bare, lung e un fel de „mai trage-odată”.
Ca să termin cu afișele de pe pereți-geamuri.
Mai sunt și altele, nu le-am citit, nu m-au interesat. Dar nu m-am putut împiedica să-mi amintesc că maniera asta de informare a cetățeanului e specifică instituțiilor de stat. Bunăoară, să luăm ceea ce se cheamă o Circă FInanciară. Nu știu cum o mai fi acum, de ceva ani m-a ferit Sfântu’ să le mai calc pragul, dar îmi amintesc că erau atât de multe hârtii cu jde’ informații înșirate pe pereți și pe ușa de la intrare încât mă lua de cap numai când le vedeam. De bună seamă că pe una dintre zecile de hârtii era și informația care te-ar fi putut interesa dar care naiba hârtie ar fi putut fi aia?! Practic, aveai șanse să le citești pe toate până să dai de ea. Apoi m-am prins: multele hârtii tipărite afișate de instituțiile de stat nu sunt hărăzite neapărat informării țugulanului. Nu! Ele sunt doar alibi și, la o adică, argument să te tamponeze când vii la vreun ghișeu și întrebi oarece. Că doară scrie afară, cine are timp să tot dea informații fiecărui blambec?!
La D’ oprirea a fost la fel ca toate celelalte.
N-am avut probleme, mă țineam strâns de o bară cu o mână iar cu cealaltă încercam să țin sacoșa cu pepenele departe de obiecte tari. L-am dus întreg acasă, pe cuvânt!
La semafor am fost șapte. Trei tâmpiți care cred în reguli (v-am spus, am momente când nu mă simt foarte inteligent) și ceilalți care nu.
Ah, să nu plec încă, două lucruri:
- unu, am mers 4 sau 5 stații, firește că au tot urcat și alții, nu s-a mai auzit decât un bip scurt de la aparatul ăla,
- doi, mă apucă așa o nostalgie după vremurile bune de odinioară când nimeni nu visa la card de călătorii și aparat de citit carduri… mai țineți minte cum se pasau banii pt un bilet cu mențiunea„fiți amabil, dați mai departe până-n fund la taxatoare!?”
Ștefan, 05.07.2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu