Azi am numai patru poziții pe listă.
Despre necesitatea imperioasă a listei de
cumpărături ar fi binevenită o discuție mai aplicată. E interesant cum niște
mascului plini de ei, dăruiți cu destulă
minte cât să producă, din când în când, câte-o zicere
plină de miez (de care, apropos, sunt
atât de mândri!) nu pot purcede către piață decât după ce consoarta le-a
desenat pe bilețel ce au de târguit. Azi, cum ziceam, n-au fost decât patru,
n-am scos lista din buzunar și m-am întors cu toate în plasă. N-a fost nevoie
să mai fac un drum! De-aia zicea și mama că are băiat deștept!
„Să nu
pleci!” mi-a strigat când eram cu mâna pe clanță. „Du și sacii ăștia cu
reciclabile!”. Ghena, dacă așa I s-o fi spunând, e un fel de depozit subteran
cu mai multe compartimente care comunică cu exteriorul prin vreo 4-5 gâtleje de
tablă ca niște burlane pătrate. Fiecare dintre aceste burlane este marcat cu
înscrisuri care ghidonează cetățeanul întru cele ce are de aruncat prin gaura
respectivă, deșeuri reciclabile ori ba.
Lăudabil (sau dimpotrivă, dacă vor fi fiind și ceva noxe?) e că ghena
asta pe care-o folosim noi e chiar la gardul unei școli, putem presupune că, pe
lângă rolul său direct, are și unul educativ, poate cei mici vor fi mai grijulii
decât noi.
La colțul
gardului un bătrân așteaptă până parchez. Nu-I nici un pericol, e atât de
departe încât precauția lui îmi stârnește un zâmbet. „Nu-ți fă griji, tătucă,
nu te calc pe bătături!”. Îmi trece a glumi când îl văd urnindu-se de lângă gard.
Pasul șovăielnic și tremurul mâinilor trădează „darul” de care a avut parte, un
atac cerebral. Pun deșeurile în cupa burlanelor și-l privesc depărtându-se. Nu
l-a doborât de tot. Plimbarea lui ezitantă are și o componentă de frondă
împotriva sorții. „Încă sunt în picioare, pare că zice, umblu, vezi?!”
Azi am
trecut și pe la Nicu.
Am luat de
acasă două lumânări și un chibrit iar în suflet am atâta tristețe cât să-mi
ajungă până la sufletul lui, dacă o da Domnul să-I trimită gândul meu. La
poarta cimitirului oameni necăjiți și alții care, știu eu bine, doar par
necăjiți. Greu să-I deosebești.
Vede Domnul!
Lipită de crucea
de lemn a răsărit una mai impozantă, de piatră. La crucea crucii e poza lui.
Gândesc că-I el, fără îndoială, dar numai în ce privește trăsăturile. Un
individ serios, sobru, îmbrăcat la costum, cravată. Mă trece-o cugetare și iau
aminte la pozele de pe crucile din jur: toate oglindesc niște oameni serioși,
posaci chiar. Încruntați sau indiferenți, nici una dintre poze nu-mi spune ce
fel de oameni au fost cu adevărat. Nicu, cel puțin, așa cum îl știu eu, n-a
fost nici pe departe cel de pe cruce. Mereu zâmbitor, întotdeauna găsind o
latură hazlie în cel mai serios subiect de discuție. În costum nu l-am văzut
niciodată.
O să am o
vorbă serioasă cu nevasta pe tema asta, de-o fi să plec eu înainte. Nu că ar
avea vreo importanță pe lumea cealaltă, dar mi-ar fi drag ca, pe lângă o părere
de rău, să stârnesc și o umbră de zâmbet celui care se obosește să-mi aprindă o
lumânare.
La piață
reușesc să târguiesc, cum ziceam, fără ajutorul listei. Trec în revistă marfa
expusă și încerc să rămân pozitiv, senin. E greu. Nu reușesc să scap de
senzația că bună parte dintre cei de
dincolo de tejghea mă privesc ca pe un fraieruț numai bun de jumulit. „Ce-ar fi
să-mi puneți merele astea din față? Că, din câte văd, aveți două categorii în
grămadă, probabil că astea din față sunt
pentru nașu’ și ălea din spate pentru soacră’!” Omu’ se indispune instantaneu
și ripostează: sunt foarte bune și sănătoase, uitați-vă! Ne mai contrăm nițel,
în final facem amândoi compromisuri și ne despărțim gândind fiecare despre
celălalt numai „de bine”.
Știți, m-am
cam săturat de fel de fel de situații în care niște indivizi sau grupuri de
indivizi mă calcă pe gât dând fix doi bani pe ce vreau eu, mai ales că ce vreau
e chiar corect. Destul că avem niște aleși care fac asta, niște instituții de
stat care mă agresează, cu toții plini
de tupeu și sfidători. Măcar aici să protestez, că tot am ocazia să-l privesc
în ochi pe agresor, mama lor de nesimțiți!
Odată ajuns în parcare senzația de revoltă și
disperare că e tot mai rău s-a atenuat. Vă mai spuneam eu că spațiul din spatele
blocului, acolo unde e locul în care mașinile își trag sufletul, cățeii cu și fără stăpâni fac ceea ce au ei
de făcut, așa cum le-a fost lăsat de la natură: socializează amușinând dosuri,
trag câte-un pipi pe roțile mașinilor și, mai ales, creează mici movilițe
maronii ici-colo, pe unde le e lor la-ndemână. Ba prin iarbă ba pe alei. Cum
bine se știe, viața noastră, a celor care, vrând ne-vrând, pășim zi de zi
printre răhăței, ar fi mult mai frumoasă dacă stăpânii autorilor și-ar face
fireasca datorie de a… știți voi, punguța… Cred, însă, că mai avem drum lung
până acolo. Nu-mi amintesc să fi văzut întâmplându-se chestia asta. Până azi. Ei
bine, vreau să spun că toată starea mea cea gri s-a disipat văzând cățelul
defecând și stăpânul colectând creația în punguță! Aleluia!! Iată, primul pas e
greu, dacă ne forțăm nițel am putea chiar să părem civilizați.
Ștefan,
12 Iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu