SUPERMARKET, oameni și oameni

Când și când, nevasta îmi pune lesa și mă târăște la cumpărături. E știut, cea mai dragă activitate din lume îmi este cea a statului degeaba. Fiindcă lumea are o nedreaptă înclinare să potențeze lenea cu valențe negative eu încerc să mă feresc de impresii proaste și mă descriu, protector, ca fiind o fire aproape perfect contemplativă. Altă perspectivă asupra lenei, de bună seamă.

Inutil să vă mai spun că, pe lângă această latură pasivă, mă mai caracterizează o totală inapetență pentru cumpărături. Pot să duc gunoiul, pot chiar să repar frigiderul (pe bune, am reușit să înving încăpățânarea congelatorului care nu-și mai făcea treaba normal, lucru care a revigorat sensibil stima nevestei pentru abilitățile mele tehnico-domestice) dar am o congenitală aversiune pentru supermarketuri. Însă, de! mi-e de mult clar că viața n-ar avea nici un farmec dacă nu ți-ar da, din când în când, și câte-un dram de aguridă.

Pe drum, trecem în revistă lista. Tristețea mea mai urcă vreo două grade, lungă-i, frate! Parchez pe platou, afară, deși e mai cald ca-n cazanele lui Hades. Mai bine-așa decât în subsolul ăla sinistru. Parcă-i preambulul ultimei locuințe, zău așa!

Cumpărături vineri seara, proastă idee!

Super-piața asta e la fel de aglomerată ca ograda bisericii în zi de hram. Acolo, la urma urmei, se justifică, sarmalele-s gratis și vinul tot la fel. Da’ aici?

Raionul de pâini de toate felurile. Doamne, mă gândesc, de ce nu-l aduci măcar o dată pe nea Nicu să-l pierzi vreo două ore printre rafturi? Într-o vreme pâinea se drămuia cu cartela. Acum ochii-mi fug de la un sortiment la altul iar mirosul de grâu copt pe vatră mă amețește. Gust cu ochii și cu mintea, mama lui de diabet!! Ca mine, bag seama, sunt mulți. Alături o bătrânică mormăie ceva, scormonește în portmoneu și șovăie între răsfăț și pragmatism. Privește pofticioasă specialitățile scumpe și pune-n coș cea mai ieftină franzelă.

La vitrina cu prăjituri sunt trei personaje lipite cu nasul de geam. Un puiandru de nici 5 ani, o fetiță olecuță mai răsărită care pare a fi soră-sa și eu. Mă gândesc că dacă Domnul ar fi lăsat să mâncăm cu ochii amandinele, eclerele și bunătate de tarte cu fructe vitrina aia ar sta mai mult goală. Da’ nu, știa el ce știa! Așa că ăia mici miorlăie fără spor către cloșca de mă-sa iar eu îmi fac seama și trag la vitrina cu legume congelate. Acolo e zona cea pustie și lipsită de tentații, cine naiba ar tânji după mazăre-nghețată?!

La fructe iar omor! Poporul se calcă-n picioare la piersici și ananas.

El și ea, estimez că nu-s luați de mai mult de unu, poate doi ani. Apar deja primele semne de opinii contrare. El alege piersicile, ea ține punga. „Nu aia, nu vezi că-i crudă?”, el privește iritat în sus, știți voi gestul. Îi ia punga din mână și-i cedează ei alegerile. E mai sigur, de ce să provoci soarta când ai soluții care nu te expun?

Printre picioarele zecilor de oameni zburdă un puradel de vreo 4 ani. Numa’ ce-l văzusem cu vreo două ore mai devreme în parc, acolo unde am avut parte de două ore de joacă cu nepoții și o porție de nervi din partea lui și, mai ales, a mamă-sii. Corcodelu’ strica joaca nepoților mei și nu se dădea alungat cu nici un chip. Mă-sa striga protector de pe bancă ”lăsați-l, că-i mic și el!” iar eu n-am putut răbda decât două astfel de intervenții materne. Pe a treia am tamponat-o cu o replică suficient de dibaci construită cât să-i dau de-nțeles că-i toantă și, din păcate, fii-su’ tot șoareci o să mănânce. Acuma, în magazin, Corcodelu’ evolua în aceeași notă iar sărăcuța de mă-sa încerca să-l strunească atât cât o ducea pe ea mintea. Greu să priceapă că bătaia nu e niciodată soluția ci doar refugiul prostului în suferința copilului. Cu atât mai greu să priceapă că bietul copil nu se comportă așa că-i el nezdravăn la cap ci pentru că cei care l-au adus pe lume n-au nici în clin nici în mânecă cu noțiunea de educație și responsabilitate părintească.

Un cuplu septuagenar la carne. Rasol de vită. Încerc să-mi dau seama de unde vin. Întâi cântăresc hainele. Adecvate zăpușelii, ea rochie de vară, nu mă pricep la țesături dar pare naturală. Culori pastelate, rochie modestă, ușurică. A fost nouă cu multă vreme în urmă. El pantaloni scurți și o cămașă cu mânecă scurtă. Pălăriuță de soare la amândoi. Oamenii ăștia n-au trudit cu mâinile, discută cu glas liniștit și lasă impresia că, dacă ar vrea neapărat, nici n-ar avea nevoie de vorbe. Se pot simți perfect unul pe altul. Gata, îmi zic, vin dintr-o școală și, aș paria, în casa lor biblioteca e cel puțin cât un perete.

Printre căruțuri și zeci de oameni care forfotesc scormonind mărfuri se strecoară cu greu un căruț cu o doamnă suferind de handicap locomotor. Poate că cel care împinge căruțul o fi soțul ori poate fratele, îmi zic, că prea seamănă. Par să fie amândoi pe la jumătatea vieții. E atâta tristețe și resemnare în ochii lor că mă-nfior. Îmi arunc ochii roată, curios să văd câți dintre cei din jur par fericiți și relaxați. Mă-nfior din nou, poate că noi, ăștia mai fezandați, vom fi având motive să  nu fim prea joviali și lipsiți de griji. Dar constat că  nici măcar cei tineri nu au aerul pe care te-ai aștepta să-l aibă. Și-mi dau seama că suntem, noi cei din magazin, ca și cei de aiurea, o comunitate fără așteptări, o mulțime care supraviețuiește.

Dar ei, ea din cărucior și el care împinge, par centrul vieții fără speranță. Poate că vor fi fost niște socoteli acolo, în răbojul în care El ne scrie pe toți. Poate că vom fi având mai multe vieți, fiecare altfel, iar lor, în lumea asta, li se cuvenea viața cea amară.

Mai fac o remarcă: prea mulți pensionari. Îi zic Maiei care-mi dă și explicația. „Stau aici cu orele. Acasă-i sufocant, în parc la fel, căldură ca-n iad. Aici e răcoare. E exact modelul omului sărac care își ia câmpii vara, evadând din oraș și locuind în cort toată vara pe Valea Cerbului.”

Nu-i de bine, firește. Nici cu totul de rău. Cele câteva luni de fugă din oraș înseamnă o investiție în sănătate, chiar dacă renunți la confort.

Nevasta mă lasă agățat de cărucior și trage o fugă la mezeluri. Se-ntoarce cu o frumusețe de mușchiuleț țigănesc. Nu cedez tentației să-ntreb cât costă. De ce să-mi fie rău când, se știe, ignoranța e, de cele mai multe ori, leac pentru suferințe dobândite tocmai pentru că vrei să știi?

Din difuzoare susură oarece muzică și, din când în când, o duduie ne mai comunică ceva. Ba o promoție la guma de mestecat, ba ne divulgă numărul unei mașini care adăstează într-un loc nepermis. Mi-aduc aminte, cu ocazia asta, cum era să mi-o iau de la un băiat de băiat, cu lanț gros și tricou mulat pe burta specifică. Parcase pe unul dintre locurile rezervate celor mai puțin norocoși și m-a mâncat să-i zic. Întrucât nu părea să aibă vreun handicap fizic, mi-am permis să-l compătimesc pentru handicapul care nu se vede. Am avut noroc, s-a limitat să-mi spună că de-aia, el parchează unde vrea că așa vrea mușchii lui și să fac bine să-mi văd de drum că mă sparge. L-am crezut, era exact genul pentru care dialogul e o corvoadă și unica rezolvare a chestiunilor pe care nu le pricepe e pumnul.

Lângă bidoanele cu apă era un individ care părea fratele ăluia din parcare. Mai vinețiu la față, burtos și agresiv în vorbe cât încape. Vorbea la telefon. Tare. L-am auzit de dincolo de pasta de dinți. Dacă nu știați până acum, apăi să știți că fiecare etnie are Dumnezeul ei. Ba, în unele cazuri, există unul individual. În cazul burtosului pare-se că a fost unul tare generos, îl făcuse șef. Iar omu’ avea două preocupări: întâi să aflăm cu toții chestia asta și, a doua, să-l calce-n picioare pe ăla de la capătul firului. După ceva vreme Maia, cu intuiția specifică de care noi, masculii, rareori avem parte, m-a luminat. Individu’ vorbea singur și, de-am fi avut vreme de pierdut pe lângă el, am fi putut avea satisfacția să-l vedem cum îi sună telefonul fix în ureche în vreme ce el dădea reprezentație de boss.

În sfârșit, am terminat de târguit. Vorba vine, aici nu-i loc pentru așa ceva. Aici doar cumperi. Ei, uite încă un motiv să urăsc magazinele astea, măcar piața cea adevărată îți oferă satisfacția interacțiunii cu vânzătorul. Aici procesul e unul cu desăvârșire anost. Și de-aia nu-mi place să bântui prin supermarketuri. Singurul refugiu, atunci când nu mai am loc de-ntors, e să privesc oamenii și să încerc să înțeleg. Am o oarecare consolare, plecăm de-acolo mai ușori la buzunar dar nițel mai bogați la suflet.  

Ștefan,

31.07.2016