România la EURO 2016: „PUNE-O PE AVARII, NU STĂM MULT!”

II

Fenomen de masă.

Interesant de văzut cum se desfășoară orele de sport în școli. Aș propune televiziunilor sportive să nască emisiuni pe tema asta. Digisport, Sport.ro, DolceSport sau cum s-or mai numi, mergeți în școli și arătați românilor cum știu profesorii de profil să-și facă treaba. Și școlarii, totodată. Zău că tare important ar fi să puneți camera pe grăsuneii care au scutire de efort fizic. Apoi n-ar strica să-l întrebați și pe medicul care a emis scutirea de ce boală suferă  copilul. P-ormă aruncați un ochi pe abilitățile profesorului de sport. Tehnice și pedagogice, vă asigur că o să vă ia cu fiori. Negri.

De unde vin fotbaliștii

De la cele consacrate de-a lungul timpului la cele care au luat ființă în zilele noastre și care, în condițiile actuale, se zbat să subziste.  Poate înțelegem de ce mor centre de tradiție  ca Piteștiul, Craiova, Timișoara și Arad. Cluj și Constanța. Iași și Bacău și alte locuri de unde s-au ridicat valori  care  ne dau fiori doar rostindu-le numele. Știu, o să-mi spuneți că e o chestiune de bani. Oare în vremurile evocate nu trebuiau bani? Atunci cum se putea? Aaa, daaa! Atunci sumele erau mai mici iar performanțele mai mari!  Ca să nu mai vorbim de faptul că o investiție minimă azi poate genera o valoare uriașă în viitor. Condiția este ca beneficiul să se repartizeze firesc iar factorul care generează progresul să primească cea mai mare parte din profit. Altminteri  e ca și cum  umpli gușa becalienilor care vând ce ai produs tu în vreme ce lași să moară de foame găina care face ouă de aur.

Promovarea fotbaliștilor

Acum mai bine 20 de ani am încercat să ajut un tânăr promițător să „prindă” o echipă mare. Mai avea puțin și trecea de 18 ani. Juca la echipa Palatului Copiilor din București, cum s-o fi numit la vremea aia. Stângaci, ținea mjlocul echipei și, mai mult decât atât, dădea în ea ca Boloni în vremurile bune. La vremea aia rigorile îl scoteau din fotbal dacă nu promova și nu era legitimat la un nivel superior. Aproape că îi bătuse singur pe granzii din… în ambele manșe, tur-retur în campionatul respectiv. Mi-am zis că poate fi un argument și am bătut la ușa președintelui de atunci al clubului, care l-a sunat pe antrenorul din acea vreme al grupei de vârstă. „Testează-l, e ăla care ți-a mâncat prima de promovare”.

 L-am așteptat la ușa vestiarului.  Antrenorul a fost scurt: dacă un nou sosit vrea să facă parte din echipă trebuie să valoreze cel puțin 10000 $. În ce-l privește, n-o să accepte un nou venit decât dacă aspirantul ar fi mai bun decât oricare dintre componenții echipei sale.  Habar n-am dacă cei zece mii era plafonul de vânzare ori o sugestie de preț. Din câte vorbea lumea, antrenorii alcătuiau echipa orientându-se nu neapărat după valoarea copilului cât după cuantumul atențiilor primite.  Tare mă tem că e un sâmbure de adevăr... în orice caz, șpaga care se vehicula era încă la nivelul doctorilor, o sticlă-două de ploșniță și unul-două cartușe de țigări puteau deschide drumul.

„Păi, după mine, e suficient să fie mai bun decât cel mai slab din echipa dv”, am replicat. „În orice caz, domnul …. (președintele clubului) v-a spus la telefon să-l testați la câteva meciuri”

Nu l-a testat. Copilul a mers câteva săptămâni la antrenamente, s-a dezbrăcat cot la cot cu ceilalți, a alergat cot la cot cu ei, omu’ nu i-a adresat nici măcar o dată o vorbă, o indicație, o dojană. Nu l-a alungat, probabil că știa că această manieră e oricum productivă. Ori iese darul, ori își ia câmpii.

Copilul a plecat. Probabil că nu era o valoare de excepție, s-a pierdut în meciuri de cartier pe terenurile dintre blocuri. Jocuri cu miză, câteva beri sau o sumă modică de la fiecare, ca să aibă oamenii un interes. Dar, știți ce? Se juca pe bune, nimeni n-a fost vreodată suspectat de blat. Iar el, copilul, era mereu cel mai bun din echipa lui.

Nu știu cum se face azi selecția la acest nivel. Din câte știu, la școala lui Hagi nu se așteaptă atenții, ba dimpotrivă. De-aia zic, musai ca noile școli să reziste iar valorile care se vor naște aici să facă bine să nu uite că vor fi devenit ce-or deveni numai pentru că oameni cu suflet și principii sănătoase   au făcut posibile devenirile lor. Și-a fotbalului.

Promovarea la națională? Greu de înțeles criteriile. În Cișmigiu microbiștii afirmă două lucruri: că zona de selecție e din ce în ce mai săracă și că, din sărăcia asta, pe lângă criteriile legate de valoarea jucătorului, selecționerul ar mai fi atent  și la perspectivele de vânzare ale unuia ori altuia. Cum ar deveni, la o adică, toată lumea vede că jucătorul Preotu’ e semnificativ mai slab decât Dascălu’. Amândoi  joacă pe același post, Dascălu’ e mai vânos, stă mai bine în apărare, trage mult mai bine la poartă dar Preotu’ e mereu titular pe principiul „poate-I iese una bună și se vinde”. Prietenii știu de ce!

Apoi ne putem întreba, de ce a stat pe bancă Sânmărtean?

Răspuns: pentru că selecționerul are mintea scurtă. Ce, ați uitat oare lungul șir al meciurilor nule și providențialul gol al lui Hoban? De fapt, mai corect ar fi spus că selecționerul n-a putut ieși din șablonul gândirii sale.  A uitat că în preliminarii, după câteva meciuri în care cei selecționați de el au tot dat-o de gard și nu reușeau cu nici un chip s-o bage-n ațe, l-a convocat, de gura lumii, pe Budescu.  Costică a avut bunul simț să ne califice la turneul final clătind în două ape nădragii maronii ai selecționerului. Pare-se că pentru general ce a fost bun în Feroe n-a mai fost la fel la Paris. Avea chiloți curați, ulcior așa de bine peticit că părea aproape nou, merita, după mintea lui, să mai încerce odată.  

Nu i-a ieșit. Tata Puiu (Pere Poulet, după unele exprimări insidioase) habar n-are ce e aia atmosferă de cazinou, locul unde proștii au dreptul să-și încerce norocul,  drept urmare o fi socotit că ce i-a tot ieșit lu’ nea Piți o să-i iasă și lui. A crezut că disperarea și o repriză din șase, cu voia Domnului, vor fi suficiente pentru a cârpi ditamai găurile din sistem. Ce-a ieșit? Doar  imaginea corectă a unei realități pe care niște oportuniști tot încearcă s-o țină în umbră de zeci de ani.

De ce n-a jucat Sânmărtean?

Pentru că selecționerul a fost uns general „la apelul de seară”. Pentru că lui I se pare că nouă ni se potrivește mai degrabă „capul plecat sabia nu-l taie” decât sensul versurilor din imnul nostru national. Și de-aia jucăm cu băieți care, atunci când primesc mingea, prima lor privire e în spate, spre poarta proprie. Efectul tacticii „să nu pierdem”. Care e urmarea firească? Ceea ce partenerii noștri de întrecere (mă iertați, nu-mi place deloc termenul ”adversari”) au citit deja în jocul nostru. Suntem moi și lipsiți de vână.

Performanță la categorii de vârstă

De la paragraful anterior puteți face o conexiune cu evoluția copiilor spre „fotbalul mare”. Dacă aveți impresia că perspectivele fotbalului românesc sunt așa cum se văd prin prisma rușinii de la Euro 2016, apăi aveți dreptate, nimic bun nu se zărește. Nu-i nevoie să explic, la nivel de copii și juniori tindem spre nivel ZERO. Noi ne ofuscăm din cauza contra-performanțelor de la nivel mare dar nu deschidem ochii și mintea ca să pricepem de ce se întâmplă astfel de evoluții jenante. Iar și iar.

Cred că am ales greșit subtitlul paragrafului.

Condițiile performanței în sport

Nu mă-nvăț minte, revin la performanță.

Cred că prima condiție e să-ți propui performanță. Cei mai mulți dintre cei implicați în fenomen habar n-au cum să definească termenul. Probabil că la nivel de execuție, în sensul direct, nici nu este necesar. Celui care duce tricourile la spălat nu-I poți cere decât să le aducă la timp la cabine, altminteri e suficient să-I dai un bonus de Crăciun și să-I induci mândria că lucrează pentru un brand.

Care sunt pârghiile care contează?

Evident, mai întâi antrenorii. Dascălii.

Profesorii de sport din școli, mai întâi. Cei anonimi, discreți, pe care nimeni nu-I pomenește vreodată.  Ia încercați să faceți un sondaj printre cei mai de success sportivi români, nu numai fotbaliști.  Riscați un pariu cu mine? Oare câți dintre ei vor pomeni numele unui profesor de sport din perioada premergătoare activității lui sportive. De ce sunt importanți chiar și în această perioadă a copilului? Pentru că cei mai mulți dintre ei nu-și înțeleg rolul ori, dacă principial știu ce au de făcut, nu au suficiente abilități să atragă copii spre sport și performanță. Ori sistemul nu le oferă motivația necesară. Altă discuție.

Iarăși, antrenorii. Cei care știu nu numai meserie ci și care sunt butoanele potrivite de apăsat ca să nu lase talentul să se topească în aburii de noapte ai caracterelor mici. Dar unde-I găsești? Cum îți dai seama care-s cei cu har? Despre fotbaliști știți ce se spune, sunt două mari categorii: jucători de fotbal și fotbaliști. Principiul se aplică și la antrenori? Fără îndoială că da. În fond, se aplică în orice domeniu.

Toată lumea știe, antrenorii care se văd sunt cei din vârful piramidei. Toți ceilalți din lanțul premergător nici nu există în conștiința celor mulți. Tare-i păcat, dacă mă-ntrebați pe mine! Vor fi fiind acolo, în umbra faimei lui Trapatoni, Michel Hidalgo sau Ștefan Covaci (și ei au fost mari, credeți-mă!) mulți meseriași neștiuți care au desenat în iarbă  dansul lui Paolo Rossi, Tigana sau Cruyff. Ei, cei pe care nimeni nu-i pomenește, i-au învățat ce-i aia o preluare, un stop ori care sunt cele trei componente fundamentale ale pasei, esența jocului de fotbal. Astfel încât lui Simeone ori   Murinho, scăpați de grija tehnică, nu le-a rămas decât un lucru simplu: să le explice băieților că, dacă vor, pot câștiga orice meci. Trebuie doar să privească spre poarta celorlalți și să fie convinși că scopul e să câștigi, nu să nu pierzi. Știți ce? N-o să încetez niciodată să iubesc fotbalul care propune varianta pozitivă, aceea de a marca un gol mai mult decât partenerii. Ei și?! Ce e așa grav dacă am primit un gol? Nu-i nimic, noi o să marcăm două!
Condiția e ca șocul primirii golului să nu-ți moaie genunchii, ci să-ți întărească ambiția. 

..... va urma