miercuri, 8 iunie 2016

Premolarul - Sau despre necesitatea de a rămâne neîntrerupt inteligent

Nu-i doar despre dinți. Nici numai despre dentiști. E și o relație. Inevitabil născută din durere. Mi-ar plăcea imaginea șamanului care dă cu fum și incantații și-mi ia durerea cu mâna. Nu tu injecții în gingii, albinuțe bâzâind stresant în gură, senzația că acu-acu o să-mi scape freza aia pe gât. Mă imaginez stând cuminte cu picioarele strânse sub mine, ritualic, relaxat sub beția fumului, eliberat la final de orice durere. Vindecat definitiv, la o adică. Trecând apoi din poziția suferindului în cea a preafericitului  slobod de dureri. Pot să mă văd prieten veșnic cu cel care m-a eliberat și care mi-a cruțat integritatea dentiției. Pot să mă văd ridicându-mă și dând cuvenitul obol vrăjitorului. Plicul, dacă vreți.
Apropo  de plic.

Am intrat în cabinetul ei cu aceeași exuberanță în discurs și cu același morcov în dos. Alt dentist, undeva pe lângă Hristo Botev. Ronțăise dintr-o măsea, pusese pansamentul premergător obturației și urma să vin peste câteva zile la finalizare. „Săru-mâna”, zic și-i strecor, cu respect pentru protocol, plicul în buzunar.
Acasă nevasta mă scutură prin buzunare de mărunțiș. Vorba vine, era zi de salariu și trebuia, așa cum se cuvine, să dau Cezarului ce-i al Cezarului. „De ce ai banii-n două plicuri?!”, mă-ntreabă Maia intrigată.
„...tu-i! Am comis-o!!” zic, luminat subit de o revelație. ” Ăsta trebuia să fie pentru dentistă, am căcat steagu, i-am dat plicu’ gol!”
Dacă vă spun că mă chinuie un acut sentiment al datoriei și al nevoii de a fi corect sigur o să mă suspectați că-s lăudăros și fățarnic. Așa că mă abțin. O să vă spun doar că am mai fost o singură dată la ea și am lăsat ce trebuia să las. Tipa mi-a zis că a luat totul drept o glumă și chestia asta nu mi s-a părut de bun augur, așa că restul lucrării l-am finalizat în altă parte.
Un serios concurent pentru „Number One” Miss Antonescu a fost Mister Petrescu, Doctor Stomatolog pe undeva prin Bucureștii Noi. Cabinet într-o antică clinică din epoca de aur, simptomatic amplasată la subsol. N-am fost suficieint de inteligent să-mi alertez intuiția. M-am orientat după un criteriu fals și păgubos, în cazul dumnealui: după mintea mea, un dentist bun ar trebui să fie bărbat, 35-40 de ani, nu-i tremură mâna și are deja suficientă experiență. Dacă mai pui că am avut norocul să dau peste un pescar înrăit, puteți avea imaginea norocului deplin. „Mulțumescu-ți, Doamne!”
Rău a fost din prima.
Omul lucra în cavitatea mea bucală cu delicatețea unui elefant printre garoafe. Mă abțin să descriu cu de-amănuntul, destul să vă spun că nici la trei ani după aia tot ce-a rămas după lucrarea lui a fost un premolar rupt sub nivelul gingiei, durere cât cuprinde și un alt sentiment „pozitiv” la adresa tagmei, în general.
Avantajul dentistului de lângă casă e, firește, faptul că e la-ndemână. N-ai idee cât de bun este și, dacă stai bine să analizezi, nici nu prea ai o scală bine definită ca să faci clasificări. Ai putea crede că prețul e un criteriu serios dar credeți-mă că nu e o garanție.
Doctorița Alexandra pare prietena cu care tocmai ai mers aseară la un club. Nițel zăpăcită, pusă pe povești, și, după două ședințe în care și-a văzut de treabă printre molari și canini, ai ajuns la concluzia că e destul de bună câtă vreme n-ai sărit de pe scaun de durere și, mai ales, ți-a venit a râde de cel puțin șase ori de câte cele ți-a tocat la urechea dinspre halatul ei. Greu a fost la a treia vizită, când a trebuit să extragă restul de premolar  lucrat de dentistul pescar. Vreme de aproape două ore, după 5 anestezii, am ajuns împreună la o concluzie firească: ce nu poți face azi, lasă pe mâine. „Vă trimit la chirurgie”, îmi zice fătuca. „îhmmm, noooo! Numa’ când ahhud cuvântul mi se face rhhău” bâigui printre ghemotoacele de vată din gură. „Continuăm mâine” mai zic. „Păi n-am loc, am programări!” protestează dentista dar cedează după ce pricepe corect mesajul din ochii mei. „Bine, mâine la 6 jumate, îl reprogramez p-ăsta de la 6”
A doua zi n-a mai durat decât 40 de minute și, ceea ce a fost relevant cu adevărat, nu m-a durut deloc.
De-aia zic, expreința asta de pe urmă a generat nevoia de a face un bilanț și, mai ales, a scos la suprafață o concluzie mai amplă.
Nu-i numai despre dinți. E și o relație. Ați remarcat cum se stinge durerea când simți cum medicul  te privește în ochi și pare că pune un strop de suflet pe lîngă medicație?
A trebuit să treacă ceva vreme (prea multă, privind în urmă) ca să-mi dau seama că reflexia fiecărei suferințe personale a fost  un personaj important în peisajul existenței proprii. Un doctor.   Dar, înaintea lui, am fost, întotdeauna, eu. Personajul principal, cel la care se raportează toate cele, bune, rele sau comune, bucurii, dureri sau zile obișnuite. Eu, cel dintâi. Povestea premolarului traumatizant e numai imaginea eului crispat după multele experiențe dureroase din trecut, poza  unuia amețit de  teamă și plin de porniri repulsive față de dentiști. Nimic nou, tare-aș vrea să știu vreo persoană care, împins numai de sentimente, ar zice: „hm, îmi place și una și cealaltă, mi-e tare greu să mă hotărăsc, unde-ar fi mai bine să merg? La o bere cu băieții  ori la dentist?!”
V-am mai spus, zicea un nene undeva că „retrospectiv, toate crizele sunt previzibile”. Ceea ce, uitându-mă eu înapoi prin prisma episodului premolarian, n-am cum să traduc altfel decât printr-o crasă lipsă de inteligență. Ori, mai degrabă, ca să nu-mi minimizez nepermis  coeficientul, prin nevoia de a rămâne mereu alert. Cum, adică? Simplu, povestea premolarului permanent inteligent nu s-ar fi născut dacă aș fi fost destul de isteț să fac, la vremea lor,  cele două regulamentare vizite  anuale la dentist.
Ori, altfel spus, dacă tot creezi premize sigure pentru suferințe acute, n-are nici un rost să fii surprins  și cu atât mai puțin să te lamentezi în ziua în care acestea te chinuie.
Cum era cu mintea cea de pe urmă?

Ștefan,

Iunie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu