vineri, 3 iunie 2016

Premolarul - Sau despre necesitatea de a rămâne neîntrerupt inteligent

Pe urmă, din câte-mi amintesc, au mai fost vreo doi care nu m-au marcat cu amintiri. Șterși, fără personalitate, ceea ce, în contextul dat, conchid că a fost un lucru pefect pozitiv.
Următorul remarcabil, în ordine cronologică, a fost dentistul de la cabinetul școlar. Socră-miu, Domnul să-l țină de-a dreapta sa! mi l-a recomandat ca fiind un dentist de primă mână. Nu mai știu cum îl chema, o să-i spun Cornel.

După cum știe toată lumea, vine o vreme când ultima măsea din șir cedează.  Nițel înaintea celorlalți dinți și măsele. Oamenii se răsfăță afirmând că măseaua aia apare când individului i-a venit mintea la cap. Și de-aia „măseaua de minte”. Oameni cu adevărat deștepți, cu minte, sunt puțini. Toată lumea știe asta da' e mai la-demână să-și bage freza-n nisip. Adică vreau să spun că cea mai mare parte a semenilor noștri sunt olecuță neinteligenți. Ori, din câte știu, măselele astea cresc de-a valma și extrem de democratic  în gurile tuturor.
Eh, da’ nu asta era...
Cornel era la o vorbă în cabinetul lui cu un prieten. Va fi fost, mă gândesc, vreun profesor care avea o fereastră în program la ora aia.
-        Bună ziua! zic cu inima-n gât. Oricum nu veneam cu mult entuziasm să-mi caute mai știu eu cine prin gură.
-         Bună ziua, îmi răspund amândoi.
Oarecum interogativi, așa că mă grăbesc să dau explicații.
-          Îl caut pe dl. Cornel, zic, din partea d.lui ...escu.
-        Aa, dumneavoastră sunteți domnul Ștefan, ahaaa! zice ăl de s-a dovedit a fi dentistul. Măseaua de minte, da?! O dăm afară, dă-o-n gura mă-sii! Ia stați colea pă scaunul ăsta! 
Și râde zgomotos, gluma cu măseaua și gura i se pare una perfect adaptată situației, se pare.
În clipa aia am fost convins, e inutil să speri că toate rugile tale sunt ascultate atent de Domnul, indiferent de câtă ardoare, câtă dorință sinceră pui în rugăciune. Cornel era ăla dintre cei doi care semăna cel mai tare cu un bețiv total. Să vi-l descriu? Chiar e necesar? Eh, dacă insistați...
Nas măricel și nițel borcănat, roșu-vinețiu. Pare că vârful acestui util organ olfactiv  va trece curând dintr-o fază de bumb într-una de boboc pe cale să se deschidă, atât de disproporționat răsare în mijlocul feței. Ochii sunt oleacă aprinși, pleoapele cad grele peste gene iar sub ochi atârnă firesc punguțe. Întregul aer este al unuia care a băut bine până dimineață, mă prinde mirarea cum naiba o fi reușit să vină la muncă așa de dimineață. Apoi explicația cade ca mărul lui Newton peste conștiința mea perplexă și înfricoșată: ăsta n-a dormit deloc toată noaptea, vine direct de la distracție!
E deja cu mâinile prin sertare, pregătește una-alta să mă opereze. Vorba vine, de fapt e numa’ o extracție a celui de-al treilea molar. Mare brânză! Și-mi aduc aminte că nici o experiență de până acum la un dentist nu s-a petrecut fără dureri.
Și ăia erau treji, fir-ar!!
Între timp povestește cu profesorul. Ieri a primit o damigeană de vin de la un pacient, nectar nu alta!
-          După ore te cinstesc, ești cu mașina?
Slab de înger cum sunt, n-am avut puterea să mă ridic și s-o iau la fugă, așa cum strigau toate celulele personale. Am stat acolo, ca mielul, gândindu-mă că Domnul nu mă iubește ori că, dimpotrivă, se-ndură de mine și-mi dă ocazia să-mi plătesc păcatele aici scăzând proporțional din osânda veșnică.
Doamne’ajută! Injecție în gură, amorțeală, abandon, fie ce-o fi. Habar n-am dacă sunt anesteziat, cred că nici Cornel nu știe, mă pune să deschid gura, moșmondește neglijent prin fundul gurii ca să vadă dacă-s bine amorțit și  poate începe, gândesc eu. După care se-ndreaptă de șale și-mi zice:
-         Gata, am dat-o-afară, dă-o-n gura mă-sii!
Și râde din nou amuzat gros de gluma lui.
Mirat e numa’ un fel de-a zice. Eram stupefiat. Subit bețivul Cornel devine definiția vie a dentistului ideal! Îngerul Domnului în luptă cu spaimele mele! Tămăduitorul, leacul de căpătâi, surpriza supremă!
Acasă îi povestesc nevestei. Greu să-i descriu trecerea de la agonie la euforia descătușării. 
La câteva luni după aceea mi-a fost dat să-l reîntâlnesc pe Cornel. Dănțuiam în salonul nu știu care, de Revelion, în ditamai Casa Scânteii. Cornel mă recunoaște, mă salută condescendent, eu îi strâng mâna cu multă bucurie, retrăind sentimentul de satisfacție de la prima întâlnire. Îl prezint nevestii, el îi pupă mâna protocolar. Normal, vorba nu-i era tocmai limpede iar pasul nițel împleticit dar, mama mă-sii, era în locul și la ocazia potrivită, nu era singurul în acea stare.
După aia, într-o pornire prietenoasă, mi-a invitat nevasta la dans. De vreo două-trei ori.
Bun dentist Cornel!
Va urma, urmare

Ștefan,
Iunie 2016 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu