Avionul renașterii

Ei, uite, n-am putut sta deoparte.

E o bună bucată de vreme de când mă trage ața mai degrabă să tac decât să zic. Să uit de pornirea de a-mi da cu părerea. Să curm impulsul de a scrie. Că prea dau buzna cele negre covăsind gândurile bune.

Da’, mama ei de treabă, știți cum e, uneori  te-apucă.  Poți să taci, da’ cum ai putea să nu gândești?!

Și, iată, nu pot sta deoparte.

Mă râcâie acid povestea avionului pornit spre o margine de țară într-o misiune pe cât de nobilă pe atât de neștiută. Ia, acolo, o mână de oameni au pornit la drum întru o firească lucrare de salvat una, două ori trei vieți.

Nu știu cum s-o fi derulat filmul. Poate că undeva, la un Centru, a sunat cineva pe altcineva ca să-i spună că cineva, prin vrerea Domnului, stă cu sufletul la marginea lumii. Pe cale să plece către cele veșnice. Și că sufletul celui care pleacă e încă aici,  întreg , întocmai cum adierea Lui l-a întrupat atunci când i-a fost hărăzit, pentru o vreme, un loc printre noi. Și de-aia, sufletul lui e curat și întreg și gata să plece către lumea Lui, numai că cele ale trupului nu-i mai trebuiesc. Și că mai plin va fi sufletul lui în lumea de dincolo dacă una ori alta a trupului său din urmă vor întregi alt suflet, alt trup aici, printre noi.

Și de-aia…

N-au fost mulți.

Doar el, Pilotul, împreună cu prietenul, tovarășul lui de vise, Copilotul. Bolnavi de iluzia că Domnul a hărăzit unor aleși calea cea albastră, mărginită de orizont. Drumuri necolbuite, doar muiate în vata neuscată a norilor. Drumuri nemărginite, primitoare ca visul frumos și amăgitoare precum fumul.

Și ei, ceilați. O mână de oameni hărăziți de Domnul să uite de grija proprie întru umlperea firii lor cu grija de semeni. Legați cu juruință că nu vor pregeta. Și-așa, pentru că juruința era doar o firească prelungire a firii lor, au urcat în avionul ăla cu bucuria gândului că vor împlini  două suflete. Al celui care dă și al celui care urma să primească.

Niște doctori, acolo, și ei. Și Ea.  Învățăcel  și vis, candoare și bucuria de a dărui.

Eroi?

Poate că da.

 Ori poate doar semeni de-ai noștri cu care împărțim, zi de zi, o existență firească. Noi trăind o existență firească și anonimă,  ei viețuind printre noi și făptuind lucruri firești precum salvarea unei vieți ori insuflarea unei noi speranțe acolo unde bântuia coșmarul disperării.

Uite,  de cele mai multe ori asociem eroii cu un necaz, cu o nenorocire.

Ori, mai aproape de o imagine corectă, cu o situație în care EROUL depășește limitele care par normale pentru cei mai mulți dintre noi. Cu izbânda spiritului împotriva instinctului de conservare. Mediciniștii  cei deștepți  vor spune că eroii nu sunt neapărat neînfricați, ei doar suferă de un oarecare distress  fiziologic legat de glanda amigdală. Nu înțeleg ce e frica. În rest, sunt oameni normali, doar cu oarece deviații emoționale.

Povestea asta, a zborului frânt în țara celor nevinovați, mă poartă cu gândul dintr-o aripă în alta. Iovan îmi aduce aminte de Doru Davidovici. De Icar și de lumea piloților, vrăjitorii care uită că drumurile, în înțelesul lor terestru, sunt desenate pentru tălpi. Și se-mbată cu aer albastru, necolbuit. Și-aș pune prinsoare că toți visează, precum mai sus pomenitul  Doru Davidovici, ca ultimul lor drum să-și afle capătul în orizont.

Iovan a murit încarcerat într-o cușcă de fier. Absurd! Iovan iubea cerul și zarea cea fără hotar. Păcat!

Aura s-a stins tânjind să-și împlinească visul. Acela de a-și ajuta semenii aflați în suferință.  Ce fel de gând o fi  însoțit ultima ei suflare? Câtă disperare o fi fost în inima doctorului Zamfir atunci când simțea sufletul fetei topindu-se, când vedea lacrima ei înghețând pe obraz?!  Păcat!

Eroi?

Poate.

Iovan a făcut o minune și apoi s-a stins.

Poate, așa cum unii susțin, Iovan a greșit. Poate că vor fi fost protocoale, regulamente care, dacă ar fi fost respectate, avionul ăla n-ar fi trebuit sa ajungă acolo, n-ar fi trebuit să cadă. Dar a căzut. Iovan a fost un OM și, cu toții știm, oamenii mai și greșesc. Dar, prieteni, ajuns acolo, în situația aia pe care noi nici măcar nu ne-o putem imagina în toată grozăvia ei, Iovan, OMUL, a făcut o minune. A pus avionul jos reușind să salveze 7 vieți din 7. Nu pe o pistă, nici măcar pe un câmp ci în inima munților. Pare simplu? Studiați arhivele dezastrelor aeriene, tare mă tem că nu există un precedent similar. Și de-aia zic, minunea lui Iovan a transformat, după mintea mea, un avion blestemat într-un avion al renașterii.

Eroi? Poate.

Dar mi-e greu să mă dezic de părerea mea: eroi sunt cei care nu încap în matca comportamentului omului de toată ziua. Cei care, anormali fiind, trec peste frică, peste comoditatea expectativei și fac un pariu nebunesc cu soarta punându-și viața chezaș pt a mântui o altă viață. Eroi sunt moții cei mulți plecați de-acasă pe coclauri ca să-i caute pe cei în necaz.

Nu pentru că era datoria lor s-o facă.

Erou este, zic eu, cel care și-a dezbrăcat haina și a așternut-o pe un rănit, și-a scos flanela ca să-l acopere pe un altul și n-a ezitat să dea foc maieului pentru a oferi celor înghețați un strop de căldură. Puteți  înțelege măreția gestului său?

Doi oameni s-au stins. Păcat!

Inutil, fără sens! Amândoi aveau atât de mult de oferit, amândoi, mai ales, ar fi putut trăi dacă…

Știți, în vreme ce lacrima îngheța pe obrazul Aurei iar Iovan se stingea, agonizând între fiarele carlingii, niște oameni care țin în pumni ițele destinelor noastre trăgeau o paranghelie. Știau că undeva, în munți, a căzut un avion cu 7 oameni la bord. Va fi fost, mă gândesc, o umbră de tristețe la-nceput, dar vestea că trăiesc toți, numa’ bine, i-a ușurat de orice apăsare. Pe urmă, dacă e să dăm crezare, un cineva i-ar fi șoptit la ureche unuia dintre boierii cei mari că Iovan nu mai e. Dar, vezi bine, pentru atâta lucru  nu se putea sparge  frumusețe de chef.  Asta e! nu-l puteau aduce ei înapoi, nu-i așa?! Și-au mai tras un șnaps, au mai zis o glumă.

I-au găsit după 7 ore.

Firește, nu cei pe care noi îi plătim să găsească oameni rătăciți. Ori căzuți cu avionul. Ori izolați, loviți de vreo nenorocire.

Nu. I-au găsit niște oameni, niște eroi  acolo, și ei, discreți de felul  lor și total nepregătiți pentru valul de onoruri cu care boierii îi copleșesc acum. Ooh, nuuu! Nu pentru că boierii ar reuși să înțeleagă măreția sufletului acestor oameni ci pentru că, dată fiind conjunctura, ar fi păcat să nu profite, nu-i așa, de bunătate de oportunitate. Televiziunile fac rating iar ei adună voturi. Că fraieri se mai găsesc…

Comisia face anchetă.

Întâi îi interoghează pe moți, pe doctorii care au supraviețuit și pe rudele doctorilor. Și pe lucrătorul  agricol din Fundulea. Ah, pardon! Să mă iertați da’ să nu credeți că e simplu cu atâtea comitete și comiții.

La sfârșit, când va fi destul de limpede că chestiunea se poate îngropa sub dosul  președintelui de comisie, o să mai pună una-două întrebări  celor care ar fi trebuit băgați în pușcărie înainte de se fi topit lacrima de înger de pe chipul Aurei. Apoi se vor trage câteva concluzii clare, parte din ele pentru publicul larg și presă, concluzii care ne vor lumina că Iovan e de vină  și că să facem bine să uităm de interceptările telefonice. Cealaltă parte, grosul adică,  va circula pe sub masă sub forma protecției cu și fără perdea. Că doar oameni politici sunt și ei, n-o să recunoscă acuma că lucrurile ar putea fi simple și că orice găină beată ai întreba o să-ți spună că ăia care stau cu ochii pe avioanele de pe cerul patriei ar trebui să și aibă abilitatea și mijloacele să găsească unul care, lovit de soartă, se prăbușește. Și că, dacă l-ar fi întrebat pe nepotă-miu de 12 ani cum localizezi un telefon  mobil , Aura și Iovan ar fi fost acum, probabil,  în viață.  Da’ nuuuu! E mult mai simplu să complici lucrurile construind o încrengătură de organisme de la Romatsa, Ministerul transporturilor, Interne, Telefoane, Alimentatie Publică, Sănătate, Regia Apelor, Exernele și Paza cimitirelor. Că uite-așa devine clar cine poartă resposabilitatea. Peste toate astea, ca să se aleagă dracului odată praful de personajul ăsta prea popular, l-au pus pe Arafat. Doar-doar o să-și rupă gâtul, pentru că, în lumina valorii și competenței  omului ăsta, amatorismul boierilor sare-n ochi ca tichia de mărgăritar.

Altminteri nu mă pot împiedica să mă-ntreb: în cât timp ar fi găsit un boier?

Ștefan, 

02.02.2014