Dragobete 2014

Bobe

          Întâi l-a lăsat tată-su.

          Nu știu de ce. Poate pentru că nu se aștepta ca Bobe, nou-nouț poposit în lumea asta, să-i strice somnul noapte de noapte. Ori poate gândul că un plod avea să altereze ideea lui despre viață a fost  prea greu de digerat. Sau, știu eu, poate că  muierea nu mai era dulcica aia numa’ bună de mâncat, lăuzia și nașterea nefiind chiar un tratament frumusețe. Cert e că dus a fost și nici nu s-a mai uitat în urmă.

           Apoi l-a lăsat norocu’. Nici mamă-sa nu l-a mai ținut aproape de sufletul ei. O fi scormonit prin cotloanele ultimelor evenimente și o fi ajuns la concluzia că toată pacostea de pe capul ei lu’ Bobe i se datorează.  L-o fi întors de la țâță, l-o fi hrănit cu coji de pâine și i-o fi stins setea cu țuică din colțu’ basmalei. Cine știe ce-o fi fost?! Sigur e că Bobe a crescut lângă cea care i-a dat suflare adăpat cu dragoste chioară și jinduind la o mângâiere. N-a avut parte. Încet, încet, ochii lui au tot cătat spre vârful pantofilor iar spinarea nu i s-a mai îndreptat niciodată.

          Școala a venit cu o ușoară adiere de mai bine. Tovarășii lui de clasă i-au fost mai aproape decât cei de-un sânge cu el. Nu de tot, firește, căci copiii pot amesteca prietenia inocentă cu otrava crudă a ironiei. Putea fi tovarășul lor de joacă dar nu mereu era lesne să-nghită remarci   superioare și miștouri acide. N-a fost ușor, dar, oricum, era mai bine ca acasă.

         Bobe nu era deloc prost. A terminat cu bine școala și, cu timpul, pe când viața l-a rânduit la un loc de muncă, Bobe s-a dovedit a fi un meseriaș de nădejde.  Doar la chestiunile de soartă, la materia Suflet, Bobe a tot rămas repetent.  Știți, cu un dram de încedere în el ar fi putut împlini un destin firesc. Ar fi putut da curs, ca orice cârlan căruia abia-i mijesc tuleiele,  pornirilor hormonale. Ar fi curtat o codană și, la ceas ferit, ar fi putut trăi din  cele ce dau gust vieții fiecărui adolescent.  Ar fi putut avea foc în priviri ci nu căutătură de câine bătut. N-a fost să fie. Prietenii de școală i-au rămas, majoritatea, aproape dar ei nu puteau umple golul ăla din viață. Și uite-așa, zi după zi,  adolescența s-a dus, tinerețea a trecut și Bobe a dus singur crucea timidităților, neîndrăznind să creadă că viața i-ar hărăzi, tocmai lui, o alinare pe o rană veche.

         Nici nu mai avea mult până la cincizeci. Recunosc, telefonul lui m-a bulversat nițel și mi-a confirmat, încă o dată, că în viață nu există certitudini. Tot ce pare de neclintit poate curge. După ce-au zis „DA” stăteam cu toții pe trotuar, privindu-i pe amândoi cum se depărtează, strecurându-se printre domni, doamne și domnișoare dichisite, unii intrând, alții ieșind de la ofițerul stării civile. Mână-n mână, încă tulburați de beția momentului care le-a umplut viața. Ea surâzând pierdută, el parcă nițel mai drept de spate, privind-o posesiv. Singuri în universul lor adolescentin, singuri în lumina aia numai a lor.

Ștefan,

23.02.2014