Ei,
uite, n-am putut sta deoparte.
E
o bună bucată de vreme de când mă trage ața mai
degrabă să tac decât să zic. Să uit de
pornirea de a-mi da cu părerea. Să curm impulsul de a scrie. Că prea dau buzna
cele negre covăsind gândurile bune.
Da’,
mama ei de treabă, știți cum e, uneori te-apucă.
Poți să taci, da’ cum ai putea să nu gândești?!
Și, iată,
nu pot sta deoparte.
Mă râcâie acid povestea avionului pornit
spre o margine de țară într-o misiune pe cât de nobilă pe
atât de neștiută. Ia, acolo, o mână de oameni au
pornit la drum întru o firească lucrare de salvat una, două ori trei vieți.
Nu știu cum
s-o fi derulat filmul. Poate că undeva,
la un Centru, a sunat cineva pe altcineva ca să-i spună că cineva, prin vrerea Domnului, stă cu sufletul
la marginea lumii. Pe cale să plece către cele veșnice. Și că
sufletul celui care pleacă e încă aici, întreg , întocmai cum adierea Lui l-a întrupat
atunci când i-a fost hărăzit, pentru o vreme, un loc printre noi. Și
de-aia, sufletul lui e curat și întreg și gata să plece către lumea Lui, numai că cele ale trupului nu-i mai
trebuiesc. Și că mai
plin va fi sufletul lui în lumea de dincolo dacă una ori alta a trupului său
din urmă vor întregi alt suflet, alt trup aici, printre noi.
Și de-aia…
N-au fost mulți.
Doar el, Pilotul, împreună cu prietenul,
tovarășul lui
de vise, Copilotul. Bolnavi de iluzia că Domnul a hărăzit unor aleși calea
cea albastră, mărginită de orizont. Drumuri necolbuite, doar muiate în vata
neuscată a norilor. Drumuri nemărginite, primitoare ca visul frumos și amăgitoare precum fumul.
Și ei, ceilați. O
mână de oameni hărăziți de Domnul să uite de grija proprie întru
umlperea firii lor cu grija de semeni. Legați cu
juruință că nu vor pregeta. Și-așa,
pentru că juruința era
doar o firească prelungire a firii lor, au urcat în
avionul ăla cu bucuria gândului că vor împlini două suflete. Al celui care
dă și al
celui care urma să primească.
Niște doctori, acolo, și ei. Și
Ea. Învățăcel și vis, candoare și
bucuria de a dărui.
Eroi?
Poate că da.
Ori
poate doar semeni de-ai noștri cu care împărțim, zi
de zi, o existență firească. Noi trăind o existență firească și anonimă,
ei viețuind
printre noi și
făptuind lucruri firești precum salvarea
unei vieți ori
insuflarea unei noi speranțe acolo unde
bântuia coșmarul
disperării.
Uite,
de cele mai multe ori asociem eroii cu un necaz, cu o nenorocire.
Ori, mai aproape de o imagine corectă, cu o
situație în care EROUL depășește
limitele care par normale pentru cei mai mulți dintre
noi. Cu izbânda spiritului împotriva instinctului de conservare.
Mediciniștii cei deștepți vor spune că eroii nu sunt neapărat neînfricați, ei
doar suferă de un oarecare distress fiziologic legat de glanda amigdală. Nu înțeleg ce
e frica. În rest, sunt oameni normali, doar cu
oarece deviații emoționale.
Povestea asta, a zborului frânt în țara
celor nevinovați, mă poartă cu gândul
dintr-o aripă în alta. Iovan îmi aduce
aminte de Doru Davidovici. De Icar și de lumea piloților, vrăjitorii care uită că drumurile, în înțelesul
lor terestru, sunt desenate pentru tălpi. Și
se-mbată cu aer albastru, necolbuit. Și-aș pune
prinsoare că toți visează, precum mai sus pomenitul Doru Davidovici, ca ultimul lor drum să-și afle
capătul în orizont.
Iovan a murit încarcerat într-o cușcă de fier. Absurd! Iovan iubea cerul și zarea
cea fără hotar. Păcat!
Aura s-a stins tânjind să-și împlinească visul. Acela de a-și ajuta
semenii aflați în suferință.
Ce fel de gând o fi însoțit
ultima ei suflare? Câtă disperare o fi fost în inima doctorului Zamfir atunci
când simțea
sufletul fetei topindu-se, când vedea lacrima ei înghețând pe obraz?! Păcat!
Eroi?
Poate.
Iovan a făcut o minune și apoi
s-a stins.
Poate, așa cum
unii susțin,
Iovan a greșit.
Poate că vor fi fost protocoale, regulamente care, dacă ar fi fost respectate,
avionul ăla n-ar fi trebuit sa ajungă acolo, n-ar fi trebuit să cadă. Dar a
căzut. Iovan a fost un OM și, cu toții știm,
oamenii mai și greșesc.
Dar, prieteni, ajuns acolo, în situația aia
pe care noi nici măcar nu
ne-o putem imagina în toată grozăvia ei, Iovan, OMUL, a făcut o minune. A pus avionul jos
reușind să salveze 7 vieți din 7.
Nu pe o pistă, nici măcar pe un câmp ci în inima munților.
Pare simplu? Studiați arhivele dezastrelor aeriene, tare mă tem
că nu există un precedent similar. Și de-aia zic,
minunea lui Iovan a transformat, după mintea mea, un avion blestemat într-un
avion al renașterii.
Eroi? Poate.
Dar mi-e greu să mă dezic de părerea mea:
eroi sunt cei care nu încap în matca comportamentului omului de toată ziua. Cei
care, anormali fiind, trec peste frică, peste comoditatea expectativei și fac un
pariu nebunesc cu soarta punându-și viața chezaș pt a mântui
o altă viață. Eroi sunt moții cei
mulți plecați
de-acasă pe coclauri ca să-i caute pe cei în necaz.
Nu pentru că era datoria lor s-o facă.
Erou este, zic eu, cel care și-a
dezbrăcat haina și a așternut-o
pe un rănit, și-a scos
flanela ca să-l acopere pe un altul și n-a
ezitat să dea foc maieului pentru a oferi
celor înghețați un
strop de căldură. Puteți înțelege măreția
gestului său?
Doi oameni s-au stins. Păcat!
Inutil, fără sens! Amândoi aveau atât de
mult de oferit, amândoi, mai ales, ar fi putut trăi dacă…
Știți, în
vreme ce lacrima îngheța pe obrazul Aurei
iar Iovan se stingea, agonizând între fiarele carlingii, niște
oameni care țin în pumni ițele
destinelor noastre trăgeau o paranghelie. Știau că
undeva, în munți, a căzut un avion cu 7 oameni la bord. Va
fi fost, mă gândesc, o umbră de tristețe la-nceput, dar
vestea că trăiesc toți, numa’ bine, i-a ușurat de
orice apăsare. Pe urmă, dacă e să dăm
crezare, un cineva i-ar fi șoptit la ureche
unuia dintre boierii cei mari că Iovan
nu mai e. Dar, vezi bine, pentru atâta lucru
nu se putea sparge frumusețe de
chef. Asta e! nu-l puteau aduce ei
înapoi, nu-i așa?! Și-au mai
tras un șnaps, au
mai zis o glumă.
I-au găsit după 7 ore.
Firește, nu
cei pe care noi îi plătim să găsească oameni rătăciți. Ori
căzuți cu
avionul. Ori izolați, loviți de
vreo nenorocire.
Nu. I-au găsit niște
oameni, niște
eroi acolo, și ei,
discreți de
felul lor și total
nepregătiți pentru
valul de onoruri cu care boierii îi copleșesc
acum. Ooh, nuuu! Nu pentru că boierii ar reuși să înțeleagă măreția
sufletului acestor oameni ci pentru că, dată
fiind conjunctura, ar fi păcat să nu profite, nu-i așa, de
bunătate de oportunitate. Televiziunile fac rating iar ei adună voturi. Că
fraieri se mai găsesc…
Comisia face anchetă.
Întâi îi interoghează pe moți, pe
doctorii care au supraviețuit și pe
rudele doctorilor. Și pe lucrătorul agricol din Fundulea. Ah, pardon! Să mă iertați da’ să
nu credeți că e simplu cu atâtea comitete și
comiții.
La sfârșit, când va fi destul de limpede că
chestiunea se poate îngropa sub dosul
președintelui
de comisie, o să mai pună una-două întrebări
celor care ar fi trebuit băgați în pușcărie înainte de se fi topit lacrima
de înger de pe chipul Aurei. Apoi se vor trage câteva concluzii clare, parte
din ele pentru publicul larg și presă, concluzii care ne vor lumina că
Iovan e de vină și că să
facem bine să uităm de interceptările telefonice. Cealaltă parte, grosul
adică, va circula pe sub masă sub forma
protecției cu și fără perdea. Că doar oameni politici sunt și ei,
n-o să recunoscă acuma că lucrurile ar putea fi simple și că orice găină beată ai întreba o să-ți spună că ăia care stau cu ochii pe
avioanele de pe cerul patriei ar trebui să și aibă abilitatea și
mijloacele să găsească unul
care, lovit de soartă, se prăbușește. Și că,
dacă l-ar fi întrebat pe nepotă-miu de 12 ani cum localizezi un telefon mobil , Aura și Iovan
ar fi fost acum, probabil, în viață. Da’ nuuuu! E mult mai simplu să complici
lucrurile construind o încrengătură de organisme de la Romatsa, Ministerul
transporturilor, Interne, Telefoane, Alimentatie Publică, Sănătate, Regia
Apelor, Exernele și Paza cimitirelor. Că uite-așa devine clar cine poartă resposabilitatea. Peste toate astea, ca să se
aleagă dracului odată praful de personajul ăsta prea
popular, l-au pus pe Arafat. Doar-doar o să-și rupă gâtul, pentru că, în lumina valorii și
competenței omului ăsta, amatorismul boierilor sare-n
ochi ca tichia de mărgăritar.
Altminteri nu mă pot împiedica să mă-ntreb:
în cât timp ar fi găsit un boier?
Ștefan,
02.02.2014
Salut Bubu,
RăspundețiȘtergerePe Iovan l-am cunoscut personal. In ziua tragediei si-a parcata masina si a trecut pe langa noi. Ne-am salutat cu totii, am vorbit fiecare ba de una, ba de alta. Dupa aceasta intalnire la inceputul unei zile de munca, fiecare dintre noi au plecat la treburile lui. Iovan a plecat spre drumul lui...Avionul il stiam de mult, il vedeam aproape in fiecare zi. A decolat de pe pista, dar acum mai am o poza cu el.... YR-BNP.
Despre oamenii politici ai Romaniei, despre cei care sunt in fruntea institutilor atat de bine aparate de o noua specie de animal, aparuta odata, de mult, prin balciurile Romaniei, acum cu aceasta ocazie, cred ca cel mai bine este sa ii aducem intr-o piata publica si sa ii judecam noi. Cu pietre, cu foc, cu fierul sau cum stie fiecare mai bine.
E un sentiment ciudat, ușor șocant când afli că cineva pe care-l cunoști este subiectul unei știri. Mai ales când e o știre rea, neagră. Simți atunci, nu-i așa, cum crește în tine un întuneric și o buimăceală.
ȘtergereAșa-i? Nu-ți vine să crezi.
Oamenii politici?
Acum mulți ani, pe vremea când unii dintre ei mai reușeau să momeze interesul pentru binele public, unul dintre ei a lansat un enunț care mi-a plăcut. Omul mărturisea, oarecum retoric, că nu știa ce să creadă despre ei ( „ei” fiind ăilalți, nu ai lui) or fi proști sau rău intenționați? Și ajunsese la concluzia că sunt amândouă.
Trebuie să mărturisesc că același sentiment de revoltă mă macină și pe mine. Dacă ar merita tratamentul descris de tine? Sunt tentat să zic da. Însă, vai, știm amândoi că așa ceva nu e posibil...
Te salut , Fanele !
RăspundețiȘtergereAdmir la tine faptul ca te-ai hotarat sa spui cate ceva din ofurile tale, aici pe blog. Din pacate, accidentul a avut urmari tragice. Ar fi o iesire din obisnuit daca s-ar trage la sfarsitul cercetarilor o concluzie justa cu privire la cauzele reactiei intarziate a autoritatilor. Nu cred in minuni. Ar fi interesant daca Arafat -romanul admirabil care a facut ceva in tara asta - ar gasi oamenii de buna credinta si de toata isprava, ce ar putea pune un umar sincer si durabil la crearea unei institutii apta sa raspunda prompt la situatiile de acest fel . Vreau sa cred ca n-a fost pus acolo cu intentia marsava de a-l scoate din joc . Ar fi mare pacat ...
Salut, Răducule!
RăspundețiȘtergereEu admir la tine determinarea cu care te străduiești să rămâi fată mare.
Lasă că ne vedem noi peste vreo două luni și, cu părere de rău, o să-ți mai spulber din convingeri și iluzii.
Păi tu crezi că Arafat va numi vreodată pe cineva competent în scaunul pe care huzurește cineva... care are pe cineva... cum ar fi, să zicem, vreo secretară a lui Dragnea sau vreun fin al lui POnta?!