La dentist

„Puteți clăti!”, îți zice dentista cea jună rezemându-se de spătarul scaunului. Scormonea de câteva minute bune molarul ăla rebel și dureros ca naiba. O fi simțit că te dor mușchii din jurul buzelor ori, pur și simplu, vroia și ea să-și mai îndrepte coloana.

Nu-ți place nici un pic să te relaxezi pe scaunul ei, altminteri construit futurist, ergonomic  și, ai zice, numa’ bun să ațipești oleacă după ce te-ai așezat în cea mai confortabilă poziție. Preferi relaxarea în fotoliul tău de-acasă. Hehehe, oare de ce?!

 „Să-mi spuneți când doare!”, repetă ea pentru a treia-patra oară.

Nu doare. Sunt, slavă cerului, anestezice așa de eficiente încât habar n-ai dacă jumătatea aia de gură amorțită mai e la locul ei ori atârnă ca bleaga. Tu, pacientul, nici n-o mai simți, poți să nici n-o mai ai.

Simți nevoia să te angajezi în conversație. Juna stomatoloagă e vorbăreață. Școală nouă, de bună seamă. Pe vremuri, pacientul intra la doctor cu căciula-n mână, răspundea la cinci-șase întrebări, temător și cât se poate de confuz, primea o rețetă și mergea acasă să zacă în liniște. Nu știa ce boală l-a lovit și nici rețeta nu făcea lumină. Se uita ca bou’ la rândulețu’ ăla cu „Diagnostic”, grafica lu’ nenea doctoru’ îl punea-n popou și pe Champollion. Acum se poartă modelul ălălalt. Medicul se simte dator să-l lumineze pe pacient de ce-l doare ce-l doare și ce-ar fi de făcut să ostoim necazul. Pare un fel de parteneriat doctor-pacient. Te-ntrebi dacă e mai eficient? Păi, așaaa, intuitiv, n-aș băga mâna-n foc că da, numai că te face pe tine, ăla cu durerea-n oase, să te simți mai important.

Și conversezi.

„În școala de peste drum am învățat cinci ani” zici tu arătând pe geam.

Juna te privește cu oarecare interes și rotunjește ochii a surprindere.

„Curios cum le așează soarta pe toate!”, continui tu, căzut deodată într-o revelație. „Acu’ îmi dau seama că aproape toată viața mea se-nvârte într-o arie foarte restrânsă. Școală aici, serviciu (ăla mai vechi) la unu-doi kilometri, casa la doi pași. Nu-i de mirare că internetul m-a condus către cabinetul dumneavoastră.” Clar că-i o remarcă de complezență. Nu că n-ar fi adevărat, dar îți zici că te puteai lipsi de-o așa replică, ce naiba, nu-i decât o ședință la dentist, nu o întâlnire cu cine știe ce perspective. Și-apoi taci. Poate că ai fi continuat să bați câmpii, noroc că tanti ți-a făcut semn să te-ntinzi și și-a văzut de treaba ei, scormonind în continuare molarul.

Pe urmă deschizi gura mare și închizi ochii.

Peste drum, pe terenul ăla de sport unde-ți drenai testoteronul și-ți etalai talentul, câțiva puști imberbi băteau o minge. I-ai zărit câteva clipe cât ți-ai tras sufletul. Destul ca acum, în dosul pleoapelor, să vezi alți puști înfierbântați alergând o minge. Nae Pompieru’, Gigi, Hans, Țanu’. Sergiu, Șobi și tu. Sunt vii cu toții, inclusiv Gigi. Mai ales Gigi. Lui nu-i mai poți povesti, dar celorlalți le spui tu la vară, pe terasa aia unde berea-i rece și amintirile calde.

Nu-ți place neam să te relaxezi pe scaunul dentistei. Albinuța aia bâzâie ca naiba, juna perforează canalele cu acele alea lungi și, în general, n-ai nici un motiv să te simți confortabil în vreme ce oarecine se zgâiește în gura ta și tot sapă pe-acolo. Dar, uite scaunul ăsta îți diluează reținerile și-ți mângâie părticica aia de suflet în care trăiesc oameni, vise și comori.

Ștefan,

 09.03.2013