Computerul ăla biologic există. Sunt acolo, sub cuvertura asta de piele, oarece rotițe, oarece angrenaje, niște mecanisme care funcționează presetat
ghidonându-ne pe anumite coordonate.
Adică vreau să
spun că, din când în când, se produce câte-un
declic și eu, individul, reacționez spontan la stimul. Fac ochi pe la 6 și 4 minute, părăsesc oftând
culcușul pentru că alte preseturi mă-mping
către baie, alea-alea, spălat, dinți, bărbierit, duș, țoale, drum spre..., robotă, îngurgitări de câte
ceva, relaționări pre și
ne-setate, o brumă de liber arbitru, drum înapoi, îngurgitări, relaționarea
de habitat domestic, ROBOT. Știți, există o parte din mine care ar putea să nu respire, partea aia care știe singură ce
are de făcut și care n-are nevoie, vericule, de viață ori sentimente.
Tot
trecând vremea am băgat de seamă că felia asta se tot umflă văzând cu ochii. Justificat, de altfel. De parcă n-ar fi fost de-ajuns componenta biologică a programărilor
spontane de la o vreme partea asta fizio-robotizată și-a mai tras oarece componente ajutătoare. Și
nu bagatele, acolo. Nu, vericule, chestii grele, de hard și de soft. D-alea care s-au instalat atât de temeinic în
existența noastră că și să vrei, neam să le
mai scoți.
Păi, uite programare!
Deșteptătorul fiziologic s-a atrofiat într-o nesimțire
regretabilă pentru că pe cel mai banal
telefon mobil e o aplicație
care-ți agresează urechile pe fel de fel de tonuri. Butonezi oarece să-i tai elanul da’
neeee! avem „snooze”, frațicule,
n-ai scăpat! Faci ochi și renunți
la somn, ajungi cumva la muncă și inițiezi
secvențele personale pe „start”, „on” și intri de-a binelea în „basic function”.
Mai „log
on”, „download”, „chat”, „attach” câte ceva, dacă ai
noroc mai trăiești niște
sentimente „J” ori „L”. P’ormă meeting „online” cu ălelalte departamente.
„Brief”, „brain storming” și „planning”. „Save” într-un folder fișierele, „copy/paste” pe stick, o ușoară tendință
de a memora un „appointment” da-i refulată „erase” la
repezeală pentru că d-aia avem peste tot „reminder”, ce mama naibii! O lejeră jenă pe duoden. Uite-așa se scurg ceva ore din existența noastră riguros
„customized”,
nu-i loc aici de vreun „random”. Amețeli
și conjunctivită. „E-mail”, „partner” „income”. Ulcer,
eventual un mic diabet. Te ustură al naibii ochii, gata, a mai trecut o zi de muncă, „start”, „shut down”.
Trăim cu toții.
Viață nu prea avem.
Ștefan,
30.03.2013
Bubule, am toată admiraţia pentru review-urile tale pentru că le faci ca şi cum ar fi impersonale, ca şi cum tu nici n-ai fi pe-acolo cu inima şi cu sufletul tău. Cu toate că eşti ...din plin ! Minunat , prietene ! Ai talent ! O să ne cibernetizăm cu totul în curând . O fi bine ... o fi rău ..io nu ştiu ce să zic. Dar cred că ne şi place ! Mă tot chitesc la cum am fi arătat noi acum, dac-am fi avut informaţiile astea în urmă cu ...35 de ani .Eram docenţi ori repetenţi ? :) ))))))) Să ai fir întins mâine !
RăspundețiȘtergereÎntâi, află că l-am omorât!
ȘtergereZeci de pești mici și foarte mici. Ți-oi zice eu mai multe...
Săr-mâna, Piticule, pentru vorbe bune!
Păi, la întrebarea ta cea retorică, zic că-i greu de pus în contextul de atunci tema „cum ar fi fost”. Extrapolează la zilele de azi și vezi ce suntem.
Pai , Fanele, in cursul saptamanii mananca crapii cei mari - aia care se odihnesc in wekend, cand putem noi sa mergem la pescuit. Dar daca vrei sa prinzi mai mari, Floarea Popestiului te asteapta oricand cu crapi cat berbecii din poezelele lui Arghezi , numai buni de pupat si dat drumul para'ndarat !
ȘtergereAuzi?! Să-i pupe mă-sa! Las'că-i știu io pă ihtiozaurii ăștia de București, dedulciți la reziduuri de capitală și plini ochi de icre cafenii.
ȘtergereFie la ei acolo și la ăia care cred că locul bun de ieșit în natură e sub balconul unuia din Popești, în dosu' târgului de mașini.
Fănele , dacă vântu' nu bate dinspre Glina ca să ne-mpută harnaşamentu' pentru vreo două luni bune şi dacă ne facem că nu ştim cu ce se hrăneşte "ciprinidus mustăciosus" , dacă ne mai facem o socoteală cu privire la apropierea de casă a distracţiei,io zic că merită să încercăm vreo două partide. Ţi-e teamă că te dedulceşti la exemlare prea mari şi o să devii dependent ? :)
ȘtergereUite si o veste buna ! Felicitari !
Ștergerehttp://mincinosii.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=297:concursuri-mincinosii-martie-2013
Bună dimineața, Piticule!
ȘtergerePe rând. Știi gluma aia pescărească cu peștii (prea) mari: nu-mi trebuie, n-am tigaie așa mare!
Mincinoșii: mulțumesc pentru veste frumoasă! Vorbim!!
Da, perfect adevărat. Mă simt la fel, parcă nu mai am timp pentru mine deloc. Cum îți spuneam, am început lucrul din a treia zi a anului și nu am avut o zi liberă până acum. Bașca week-end-uri petrecute pe la serviciu. Prost e că am început să mă obișnuiesc așa.
RăspundețiȘtergereDrept să-ți spun, nici nu știu ce reacție să am, să te compătimesc pentru ritmul ăsta ori să te invidiez că-l poți susține?
ȘtergerePentru că la teorie suntem tari (eu de ce-aș face excepție?) nu mă pot abține să-ți zic: fă-o, dacă ți se pare că merită și, în același timp, ai grijă să compensezi cumva stresul.
Nu-i obișnuință, e amorțeală. Adică mai rău...
Salut Bubu, ai dreptate, din păcate, din fericire, suntem toţi la fel.
RăspundețiȘtergereSă trăiești, Laure!
Ștergerebravo! că bine zici, structura asta duală ne unește dar ne și diferențiază în acelși timp.
Din păcate, într-adevăr, muncim cu toţii la fel de mult, "Fwd" zilnic, n-avem timp de "reply" şi în cel mai bun caz seara cădem într-un soi de "Ctrl-Alt-Del". Dar nici aşa nu scăpăm de grijile de peste zi şi nici de cele ce vor veni, nici măcar de plictiseala cotidianului care ne agresează toate sinapsele, şi cele electronice şi cele biologice. Şi atunci, nici nu ştiu ce să spun la verbul "a trăi". Ca tine, trăim, dar viaţă nu prea avem.
RăspundețiȘtergereȘi pe urmă, dacă ar fi să ne-ntrebăm pe noi înșine, ar merita să ne limpezim propria poziție: ne place situația asta de umanoizi roboți? E adevărat ce zice Radu mai sus? Ne asumăm oare conștient metamorfoza sau preferăm să mimăm preplexitatea când constatăm ce-am devenit? Putem, nu-i așa, să dăm vina pe diverse conjuncturi și constrângeri. Și, așaa, într-un colț al propriei conștiințe, ar putea încolți gândul că suntem ce tot devenim doar pentru că nu avem destul curaj, destulă putere ca să fim ce ne dorim să fim...
ȘtergereNu cred că se pune problema dacă ne place. Nici măcar nu ne întreabă nimeni dacă ne place. Nu ne putem permite să ne întrebăm, fiindcă trebuie să mergem înainte. De pildă, mi-aş dori să nu mai muncesc, să am şi eu weekenduri şi vacanţe ca toată lumea şi să nu fac altceva decât să scriu. Dar nu-mi pot permite, nu mă lasă viaţa.
RăspundețiȘtergere