Cuvenita plecăciune, meseriașule!

Uneori jocul coincidențelor te pune pe gânduri.

Ieri, alaltăieri, scuturam praful de pe amintiri cu drumeții. Și ne uitam, Maia și eu, pe câteva poze și filmulețe de prin verile trecute. Știu, o să-mi spuneți că se apropie luna iunie când, zice tradiția, e musai să-ți clătești sinapsele îmbâcsite în ligheanul unui relaș de măcar o săptămână. Lasă, nu-mi mai ziceți, nu despre vacanțe vreau să vă vorbesc.

Poză din 2007. Pe înserat, în curtea prietenului. Am rumenit niște copane pe grătarul obosit de-atâta muncă din ograda Piticului stingându-le dogoarea cu zeamă curată de la Jariștea. Pe urmă l-am lăsat acasă pe Pitic, ne-am cățărat prin cheile Bicazului și după aia am aprins lumânări în sfintele locașuri turistice numite mănăstirile Moldovei. Oh, că tot veni vorba, Doamne, tare mă rog ție să ai milă de cugetu-mi bolnav, că prea-mi pare că la umbra crucii pe care pătimit-a Fiul Tău mijesc muguri de apucături mercantile și înflorește necucernică dragoste către ochiul ăluia. Și nici nu vreau să-l evoc aici pe dăruitul de Tine rob și fost slujitor sub sutană Damian Stănoiu! Că mult îmi pare mie că zămislit-ai în simțirea lui de răspopit multă dragoste către Tine de vreme ce l-ai învrednicit să   zugrăvească atât de inspirat  smerita strădanie a celor curați dar și păcătoasa pierzanie de sub patrafirele falșilor slujitori din Casa Ta. Știu, ai Tu acolo un răboj unde tragi liniuțe scurte, liniuțe lungi și vine o vreme când ceri socoteală fiecăruia. Numa că tare m-ar mângâia pe suflet să mai trimiți din când în când pe cineva să le pună-n cap  negustorilor tarabele din casa Ta. Și gata și cu asta.

Am călărit apoi crestele și-am luat drumul Bârgăului către Bistrița. Ne-am abătut cale de-o zi către Sighișoara unde ne-am colbuit ciubotele printre cele mai bine de 160 de case care încă stau în picioare după 300 de ani.  Ne obosim prin Cetate, adăstăm în Turnul cu ceas amușinând Muzeul de istorie al orașului și ne lăsăm pătrunși de simbolurile pline de semnificații ale meseriașilor adevărați din Turnurile breslașilor. Brava lor! Nici patina timpului nici uitarea oamenilor n-a știrbit o iotă din justificata  mândrie a celor care știau să-și facă bine treaba. Erau Meseriași.

Ieri dimineață străbăteam același drum către locul care se hrănește cu viața mea, zi după zi. Nu singur. Cu alți condamnați la aceeași pedeapsă. Locul comun de muncă, unde ne facem meseria. Colega X scormonește prin geantă căutând telefonul care-o ajută să scape de plictiseală. Tastatură Querty, acces la net, cortina după care se ascunde ori de câte ori se satură de conversația insipidă a colegilor. Rotunjește ochii, adâncește scormonitul. „Hm, nu este! Na că nu l-am luat, l-am uitat acasă!” Oarecare tentă acută în vocea ei. Pe toți ne trece un fior. Și-a uitat telefonul acasă! S-o credeți voi că nu-i mare lucru! Uite o întâmplare care poate afecta serios ziua oricui. E ca și cum ai plecat de-acasă în minijupă și ai uitat să-ți pui chiloțeii! Cum o să supraviețuiască, biata de ea, o zi de căpătâi fără telefon?!

„Ori m-a ușurat careva de el în tramvai”.

Ei, și de la zicerea asta, prieteni, ne-am descărcat fiecare sacul cu povești despre furăciuni în tramvai.

Fiica altei colege, liceancă, căreia i s-a furat o minune de telefon de ultimă generație (deh, oameni cu dare de mână) primește un altul, la fel de pricopsit. „Jur că nu mai capeți altul, ai grijă de el!”. Numai că, umblătoare cu tramvaiul fiind, fata nu putea avea control deplin asupra bunurilor personale, după cum bine se știe. Așa că se trezește într-o bună zi, la nici o lună după noua cadoriseală, că-i sună mândrețea de telefon, ia ghici, fix pe când era-n tramvai. Numai că telefonul nu suna de-acolo de unde-l pusese ea ci din mâna unui indian care-o tot înghesuise de când urcase.  Bag seama că ori n-a fost ziua lui norocoasă și  n-apucase să-l paseze pirandei care îl talona strategic, ori era idiot și nu prea le avea cu meseria. Rușine!

Eu le povestesc cum încerca odată să mă opereze la geantă un malac de vreo doi metri. Simt, mă-ntorc și-i desfac geanta, arătându-i interiorul. „Ghinion, frățioare! N-ai nimerit-o. Pâine uscată pentru orătăniile mamei. Și mergi dracu’ la muncă, că ești puternic ca un taur!” Rușine și ăstuia, în meseria asta e nevoie de finețe maximă, face breasla de râs!!

Noroc cu alții care țin steagu’ sus.

Pe X, amic de-al meu mai de departe, l-a scăpat un meseriaș de grija banilor, de portofel și de prostia de a-ți caza portofelul în buzunarul de la spate. Da’, să știți voi, tărășenia asta nu se putea găta aici pen'că amicu  X avea ambâț mare și dorința de a-i da o lecție obraznicului. „Nu mă face el pă mine, pun io mâna pă el!” Lucru pentru care umflă un portofel cu hârtii și-l înghesuie, iar ați ghicit, în buzunarul de la spate. Nu i-a ieșit din primul drum, a trebuit să tot penduleze-n sus și-n jos pe linia aia până când, într-un final, a reușit. A reușit să priceapă că-i băftos. L-a  operat un meseriaș adevărat. I-a umflat „felia” și a doua oară fără ca guguștiucul să aibă habar.

Ei, ăsta da! Brava ta. Plecăciune, meseriașule și un sincer lua-v-ar dracu’!!

Ștefan,

25.05.2012