Dureroasa bucurie

M-am gândit că poate exista bucurie și într-un fior care doare. Că o aripă de duioșie îți poate gâdila sufletul chiar atunci când lacrima îți arde obrazul. 

Și iarăși mi-a trecut  prin minte că anul ăsta e unul tare zbârlit. Se tot succed veștile rele, mă tot împicioronghez ca să mai pot încasa un ghiont. Se confirmă ce tot zic eu resemnându-mă într-o filozofie de trei parale: ce să-i faci, asta e, viața-i grea dar trece!

O prietenă dragă m-a sunat zilele trecute. „Ce mai faci, măi Ștefan? Tare mi-e dor de zilele alea în care...” și-am retrăit câteva întâmplări, am revăzut câteva „filme” cu cei câțiva prieteni comuni cu care ne-am împărțit o parte din viață cu ceva vreme-n urmă. Ne-am înveselit amintindu-ne de petrecerile de Crăciun, ne-am întristat realizând că trecerea anilor a alterat unele caractere. „Musai să ne vedem zilele astea la o terasă, ce naiba, uite ce frumos e afară!”

„Nu-s prea în apele mele” îmi spune după vreo douăzeci de minute de evocări și povești din viețile noastre de azi. „A murit tata”. 

Tatăl prietenei mele era un personaj, credeți-mă. Cu bune și rele, ca orice muritor. Cu bucurii care-i luminau zilele și tristeți mai apăsătoare decât cerul de toamnă. Cu beții crunte și mahmureli vinovate. Senin la suflet ca o dimineață de mai când se sparge orizontul. Nevinovat  în crudul zilei, îmbogățit cu păcate în fapt de seară, când demonul îi rodea iarăși cugetul și aburii paharelor îi topeau creierii.  

L-au dat pământului în spătămâna Paștelui. „I-au fost iertate toate păcatele” îi spun. Râde amar, greu, gutural. Știu, nu crede în divinitate. Ea crede în oameni. Nu-i pasă de doctrine, nu dă doi bani pe popi și bunătatea creștină. Dar are un suflet mai cald decât flacăra lumânării celei mari de la Înviere. E mai creștină în apucături decât toată hoarda de babe habotnice și moși apucați care se calcă în picioare la sarmale sfințite înjurând și făcându-și, pioși, cruci mari. E știut, fiecare cruce spală o înjurătură.

Înnegurată că l-a pierdut, bucuroasă că el,  tata cel întreg și drag, a fost o parte atât de frumoasă din viața ei. E o durere molcomă acolo. Simt lacrimi neplânse în timbrul vocii, polpăie abia simțit dorul de tată. Cel de odinioară, nu cel pierdut în fundul sticlei. Și o încearcă o duioșie în colțul dorului, o trece-o adiere de bucurie în tristețea pierderii. O fi, poate, pentru că așa curg lucrurile în lumea pe care o știm. Trec zilele peste noi luând cu ele prospețimea firii și vigoarea tinereții. Și, vrem ori ba, ne lăsăm pătrunși de lucrarea firii: timpul schimbă lucrurile și oamenii.

De-aia zic, cel care a plecat, cel rătăcit la minte și-n cărări, nu era, de bună seamă, tatăl cel adevărat. Nu era cel pe care-l întâmpina în poartă scormonindu-i buzunarele. Nu era cel căruia-i spunea păsurile de proaspătă școlăriță și pe care-l făcea mândru cu notele ei. Nu era cel cald, blajin și-atât de bun încât îi lua durerea cu un sărut.

Oh, firește, nu era un străin cel care a plecat.

Dar tatăl cel adevărat a rămas, e tot acolo, în colțișorul ăla cu lacrimi de dor și de dureroasă bucurie.

Ștefan,                        

08.05.2012