Anomalia Breivik

Are un nume, ca orice om obișnuit. Anders Behring Breivik.

Dar nu este un om obișnuit. Este un individ cu principii puternice. Foarte puternice. De nezdruncinat. O piatră, un munte. Nu-i la îndemâna oricui să pregătească o bombă, s-o plaseze și s-o detoneze într-un loc unde omoară opt oameni. Și asta nu-i tot. Deplina demonstrație a caracterului său puternic vine după aceea: încă șaizeci și nouă de semeni se sting uciși de gloanțele trase de el. 

În general, suntem tentați să apreciem pozitiv caracterul unui om care își  respectă principiile. Uite, ne spunem, ăsta da om! Vertical, puternic, neîndoit de vânturi, influențe, alte opinii. Nu ca alții, cu principii din plastilină, frumos pliabile după interesul de moment. Nu, domnule, ăsta e om adevărat! Ei bine, aici e, neapărat, locul în care trebuie limpezit despre ce fel de principii vorbim. Despre modul în care un individ  valorizează, ierarhizează principiile. Fiindcă, lucru știut, suntem atât de diferiți... Și, atunci când măsura lucrurilor nu este scalabilă suntem nevoiți să facem loc  arbitrariului. Se potențează astfel convenția, părerea general acceptată. Capătă greutate dimensiunea grupului care agreează acea convenție. S-au născut anume mecanisme în acest sens din fireasca nevoie de a conviețui, de a armoniza universul individual cu universul tuturor.

Breivik pare om. Pare construit după același tipar care ne-a generat și pe noi, pe mine și pe tine. Pare că funcționează ca noi toți: e biped, mâini, picioare, toate cele la locul lor. Ca mine și ca tine. Respiră, se mișcă, vorbește, chiar zâmbește.

Zâmbește. Și plânge. L-am văzut eu la televizor! Ai putea crede că cel care a luat viața a 77 de semeni de-ai lui într-o acțiune înfiorătoare, abominabilă, nu poate fi încercat de emoții. Și, totuși, Breivik a plâns. Oh, nuu, n-a lăcrimat ascultând numele, lunga listă a celor care au căzut victime delirului său paranoic. Atunci zâmbea. Știți, l-am văzut când a intrat în sala unde urma să fie judecat. N-a tresărit, n-a plecat privirea, nu s-a arătat impresionat de durerea celor prezenți în aceeași încăpere, rude apropiate ale celor uciși. Nu. Breivik are principii puternice. El a plâns la vederea filmului care arăta celor prezenți crezul său înalt, suprem. La vederea zvasticii, a lui Hitler, a unor imagini  șocante, mustind de rău. Imagini care nouă ne provoacă groază, oroare. Lui nu.

Culme a emoției pure pentru el. Atunci când întreaga asistență se înfiora, oripilată de mesajul venit din tenebrele iadului, inima lui Breivik s-a înmuiat și lacrimi de emoție sinceră i-au umezit obrajii.

Pentru mine și pentru tine, pentru o covârșitoare majoritate, multi-culturalism înseamnă o latură frumoasă a umanității, un tablou care îmbogățește firea omului, simțirea lui. Îl înalță. Voi, cei împătimiți de călătorii, cuprinși de febra cunoașterii de noi modele culturale, o știți prea bine. Cu cât afli mai multe despre cât mai mulți oameni cu atât mai pregnant se relevă un adevăr simplu: lumea e minunată în diversitatea ei. Oamenii sunt minunați în diversitatea lor. Și mai înțelegem ceva: avem dreptul să fim diferiți. Avem dreptul să   ne îmbrăcăm diferit, să ne închinăm diferit. Dar nu numai atât. Avem dreptul să nu ne placă modul în care trăiește, mănâncă, se comportă un individ ori altul. Putem alege  să-l ignorăm. Sau să i-o spunem în față atunci când comportamentul său ne afectează. Putem face apel, când altfel nu se poate, la instrumente a căror menire este aceea de a corecta stările conflictuale, de a armoniza, cum spuneam, viața mea cu a celuilalt. Dar nu mă pot împăca cu ideea că ar putea  exista o instanță, umană ori divină, concretă ori imaginară, care să dea cuiva dreptul de a-i lua viața individului pe care nu-l place.  

Chiar, care anume principiu ar putea prevala dreptului la viață? Cât de bolnavă este mintea care  generează o ierarhie a valorilor în care viața unui semen vine după orice altceva?

Că există etnii pe care le caracterizează trăsături de comportament etichetate deseori ca antisociale e un adevăr. Atât de multă lume recunoaște că, de exemplu, nu-i agreează deloc pe țigani. Ori pe unguri. Ei și ce? Noi ceilalți, albi, români get-beget, nemți, englezi, norvegieni suntem cumva imaculați?

Breivik pare uman. Am fost tentat să spun că este unul din acele cazuri în care nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe. Că un astfel de individ nu poate fi om.

Mă tem că aș greși.

Știu, nici un fel de  reparație n-o să usuce lacrimile celor care-i plâng pe cei uciși.

Trebuie să ne împăcăm cu ideea că și el este om. Doar că se trage, bănuiesc eu, direct din Cain. Mai trebuie să acceptăm și dreptul lui de a gândi altfel decât toți ceilalți. Chiar dacă ar fi singurul om din lume care ar avea o părere unică despre ceva anume, nu-i putem nega acest drept. Putem, însă, respinge modul în care își exercită acest drept.   Avem dreptul, ba chiar datoria să-l izolăm și să-l lipsim de orice mijloc de manifestare socială.

Zilnic, drumul spre și de la serviciu mă poartă, de două ori, pe Șoseaua Fundeni. Poate că veți fi știind unde este. Ei bine, e acolo undeva, vizavi de supermaketul XXL o biserică creștină, habar n-am de ce cult aparține. Nici nu e important. Ce mi se pare semnificativ, ce m-a emoționat când am remarcat prima oară este faptul că doar un gard desparte acest lăcaș de cult creștin de  o altă casă a Domnului. Frecventată de alți oameni, asemănători nouă, care-l numesc pe Domnul lor Alah. Îmi place să cred că doi vecini, locatari ai aceluiași bloc, pleacă împreună de acasă, merg cu același autobuz, sporovăiesc despre ale lor și, odată ajunși aici, pe Șoseaua Fundeni, în dreptul celor două case, se despart și intră, fiecare, în casa unde se simte el mai bine. „Mergi acasă după aia, vecine? Vrei să te-aștept, eu nu stau mai mult de două ore?”

Și v-aș mai spune ceva.

Am primit multe mesaje de Paști. Unele frumos ticluite, cu vorbe meșteșugite, pline de sentimente calde și urări sincere. Toate, vă asigur, mi-au mers la suflet.

Unul dintre ele, însă, mi s-a părut că exprimă cel mai bine respectul, căldura și apropierea dintre două ființe omenești.

„Hristos a înviat!

Paște fericit cu sănătate și împliniri!

Hasan”

Desigur, e nerelevant faptul că eu îmi fac cruce iar el se închină lui Alah.

Ștefan,

19.04.2012