- Hai noroc, haiducule! îi zic lui Hans căruia i se luminează frumos ochii.
- Haiduc?! repetă el întrebător, încântat, cuvântul care-i sună familiar.
„Încet, încet, pe măsură ce învățam limba, începeam să fiu o persoană. Una cu care cei din jur puteau comunica. Patronul nu mă mai înjura, ba chiar simțeam că aprecia munca mea. Mi-a mai dat ceva la salariu. Începeam să trăiesc din nou. Sigur, nu era cine știe ce satisfacție, aveam o diplomă în bagaj pe care nu mi-o dăduse nimeni degeaba. Învățasem pe brânci acasă pentru hârtia aia și pentru postul din minister pe care nu-l ocupasem pe pile, crede-mă. Așa că, atunci când mi-am dat seama că se poate, mi-am zis că e timpul să fac pasul următor. Să-mi echivalez studiile. Știi, modul în care mă privea acum patronul făcea toți banii. Parcă femeia aia toantă pe care o trecea Dunărea înjurând-o că aduce din beci varză în loc de ridichi nici n-ar fi existat vreodată. M-a încurajat, părea chiar mândru că, iată, o angajată de-a lui, până mai ieri o amărâtă de emigrantă pe care nu dădea doi bani, are atâta sânge-n vene și minte-n cap ca să lupte pentru a-și depăși condiția.
Mi-am luat diploma. Cu ștampile nemțești, semnături nemțești, ca orice alt neamț care a învățat ce-am învățat și eu. Mi-am găsit alt serviciu, desigur. Unul potrivit cu ce știam și cu ce puteam să fac acum. Unul plătit mult mai bine decât eram plătită la restaurant. Patronul cârciumii unde am vărsat cele mai multe lacrimi din viața mea m-a îmbrățișat, mi-a zis că se bucură mult pentru mine și mi-a urat să am noroc în viață. Că meritam. Uite, vezi cum e omul? Îl uram de-a binelea când mă-njura și mă trata ca pe-un nimic. Dar greul trece, trec și gândurile grele și acum pot să zic, senin și cu mâna pe inimă, să-i dea Dumnezeu sănătate! Ce-a fost a fost, faptul că a înțeles, în cele din urmă, ce fel de om sunt și m-a sprijinit să obțin diploma l-a spălat de toate păcatele”.
Mai sorbim din vinul de Rin. Hans a mai pus în tigaie câțiva vurști d-ăia de-ai lor. Până sfârâie cârnații ne-a adus cafelele.
„Cea Mică a crescut, a mers la școală. Lucrurile au curs altfel pentru ea. Practic, a crescut în lumea ei. Cei doi-trei ani de-acasă nu lăsaseră cine știe ce urme în caracterul, în comportamentul ei. Era, este nemțoaică. Vorbim românește, desigur, dar, de cele mai multe ori, preferă germana. Nu-i pun tălpi. Doar că, uneori, parcă mă doare că o leagă atât de puține lucruri de locurile în care eu am trăit o bună parte din viața mea. În ce mă privește, acum aveam alt serviciu, altă poziție în lumea cea nouă, alte responsabilități. Simțeam că redevin omul de care puteam să fiu eu însămi mulțumită. Vedeam, în sfârșit, cum se risipesc norii care-au tot plouat în sufletul meu. Locuiam, încă, în aceeași casă închiriată, în același sat la trei kilometri de Heidelberg. N-am încetat să învăț. Pășisem pe prima treaptă, mai aveam încă altele de urcat. Plus că, așa cum știi, în meseria mea nu-ți poți permite să stagnezi. Sunt tot timpul lucruri noi de știut, lucruri pe care nu-ți poți permite să le ignori pentru că-ți pierzi slujba. Am învățat, am învățat și-am mai urcat o treaptă. Vroiam mai mult. Am început să caut alt loc de muncă. De ce n-ar putea fi mai bine, mi-am zis?! Și-a fost. Am aplicat pentru un serviciu la o mare firmă de avocatură din Frankfurt. Interviu, emoții. Perspectiva să muncesc într-un asemnea loc, pe atât de mulți bani mă amețea. Vestea bună a venit cu lacrimi. Alt fel de lacrimi”.
Sigur, n-a vorbit ea tot timpul. Am mai povestit și eu ce mai e pe la noi, cam ce fel de job fac, ce mai fac copiii mei, Maia, cine și cum ne mai mănâncă zilele… de ce nu suport politica și, mai ales, politicienii. Ce mai știu despre foștii noștri colegi, cum a fost la ultima întâlnire cu ei. „Poate ajungi și tu în vară, îi zic, ne întâlnim, ca de obicei, de două ori pe an, prin mai și prin octombrie”. Între timp, după ce ne-am dat seama că vinul de Rin ne face mai buni și, categoric, mai comunicativi, Hans m-a târât afară ca să-mi arate jeep-ul cel nou pe care și l-au luat de curând. Ooh, nuuu, nu ca să se dea mare câți bani are el și cât de tare e pe chestia asta. Am mers în spatele mașinii și, după ce a aprins lanterna, am văzut ce a vrut să-mi arate, de fapt. Pe curul jeep-ului scria mare:„HAIDUCUL NEGRU”. Hansule, vin să te pup!
Povestea Ei m-a ținut treaz toată noaptea. Aș fi putut vedea un film cu tema asta. Dar ăia ar fi fost actori. Ea era reală și era prietena mea. O cunosc.
„Nici o mutare dintr-un loc în altul nu e simplă. Mă gândeam, în primul rând, la Cea Mică. Copiii se rup mai greu, e dificil să-i faci să accepte schimbarea. La vârsta ei, Cea Mică era convinsă că n-o sa mai aibă în veci prieteni la fel de buni precum cei de la școala pe care trebuie s-o părăsească. Dar, firește, trebuia să fac pasul, să mai urc o treaptă. N-a fost rău, Cea mică s-a adaptat și aici, eu deasemenea. Ne-am cumpărat un apartament în Frankfurt. Aveam, în sfârșit, casa mea, un serviciu foarte bun și, slavă Domnului, un copil cuminte și silitor. Cea Mică a tot fost mereu printre primii în clasa ei. Nici nu știi ce mândră sunt. Cum ți-am spus, n-am contenit să învăț. Uite, peste o lună am examenul pentru expert. Apoi, jur că fac o pauză cât pot de lungă la învățat!”
Râde. Râd și eu. Hans o privește întrebător. „O să trec din nou la cratiță, Hans liebe, nu mai vreau să învăț carte, mi-ajunge!” Și-mi explică cum că, săracu’, dragu’ de Hans e cel care gătește, aspiră, face cumpărăturile. Ea n-are timp, mama ei de viață, trebuie să-nvețe. Hans râde și el și-mi zice că Ea nu-l plătește destul pentru cât muncește, hehehe!!
Mai vreau un pahar de Rin. E cald la prietenii mei din Frankfurt. Am băut cafeaua, nu-mi mai e somn. O să mai beau una când plec, să mă țină cale de vreo 8 kilometri cât voi mărșălui prin Messe.
„Știi, nu sunt un fitecine la mine la serviciu. Am responsabilități, mă achit corect de ele. Mă bucur de aprecieri. Dar. știi ceva? Nu sunt de-a lor. E un ceva acolo care ne desparte. Ceva mai mult decât accentul. N-aș spune că mă supără din cale-afară lucrul ăsta. E o realitate pe care trebuie și sunt împăcată s-o accept. Sunt corecți în aprecieri, muncesc pe brânci dar știu că și ei simt acest lucru. N-a fost ușor, numai eu știu care este măsura adevărată a acestui enunț. Tot auzi pe unul sau altul cât de greu le-a fost. Ar trebui să-l întrebi pe un emigrant, el știe cu adevărat ce e dincolo de aceste vorbe.
Dar nu-mi pare rău. Am atâta satisfacție câtă muncă am depus. Am vrut o altă lume și o altă viață. Le am. Am vrut ca fiica mea să crească într-un altfel de climat decât cel pe care l-am lăsat în urmă. Am vrut să le arăt celor de-aici, care ar fi putut avea păreri preconcepute, că o româncă poate reuși de una singură, prin propriile puteri. Că pot fi mai puternică chiar decât ei. Pentru că ei sunt în lumea lor, unde toate le sunt la-ndemână. Mie toate cele mi-au fost potrivnice. A trebuit să înving, unul după altul, toate obstacolele. Dar a meritat până la ultima lacrimă. Mă uit la Cea Mică, la Hans și știu că viața mea e împlinită acum.”
Nu mai e mult până la ziuă. Mă scuz și iau drumul băii. Bun rău Rinul ăsta dar se cam adună la beșică. Și, parcă, și oleacă pe la genunchi. Cred că ce mai e în sticlă o să rămână pentru mâine seară. Adică, de fapt, pentru diseară. Mâine e demult azi. Oh, uite, va trebui să-l mai beau și p-ăsta, Hans n-a lăsat paharul să se usuce cât am fost eu la picurat.
„Îți ziceam că nu-i ușor să fii acceptat în lumea lor.
În satul ăla enervant de curat și cu nemți de modă veche, aveam o vecină mai în vârstă, nemțoaică desigur. Ori de câte ori ne întâlneam, îi dădeam binețe. Guten Tag, frau Scârtz! Guten Abend! Întotdeauna, ori de câte ori o vedeam, chiar și peste gard. Nu mi-a răspuns niciodată. Îți dai seama ce vierme îmi rodea inima. Dar n-am încetat s-o salut. Mă gândeam că, de fapt, sunt mai bună decât ea. Numai pentru că eu alegeam să fiu politicoasă, să dau dovadă de bună creștere, iar ea nu. Dar, vezi bine, Dumnezeu există, vede și, mai devreme sau mai târziu, dă dreaptă răsplată fiecărei fapte. Într-o zi, pe când ieșeam din curte, aud din curtea lui Frau Scârtz un Hilfe disperat. Mă uit peste gard și o văd căzută lângă mașina lor. Intru, mă apropii și încerc să o ridic. Avea capul spart, sângele îi șiroia pe față. Nu știu ce fusese-n mintea ei, încercase să meșterească ceva la motor și-i căzuse capota în cap. Am ridicat-o, i-am spălat sângele, am pus un pansament din ce-am găsit și-am chemat salvarea. De atunci, Frau Scârtz mă saluta înainte chiar ca eu să deschid gura. Din când în când, câte o cunoștință comună îmi spune că Frau Scârtz, ori de câte ori se întâlnesc, nu uită să întrebe de mine. - Ce mai știi de Ea? Bună fată! Știam eu c-o să reușească!”
Epilog
N-am întrebat-o niciodată dacă îi e dor de acasă. La ce bun? E un răspuns pe care-l intuiesc. Știu sigur că îi e dor de o varză adevărată cu ciolan. Am mâncat odată împreună, într-o mică crâșmă din Heidelberg, o varză cu ciolan. Ciolanul făcea toți banii. Varza nemților, însă, nu are fibră, nu are consistență, e ca o cremă de varză. Și, aș zice, are doar un gust aproximativ de varză. Pe Hans nu părea să-l deranjeze, dar noi știam bine cum arată și ce gust are o varză ca la mama acasă. Mai știu că visează cu ochii deschiși la amintirea drumețiilor prin munții noștri. Nu puține. Mai știu că, chiar dacă a mai uitat un nume ori altul, chiar dacă, urmare al mulților ani petrecuți în lumea ei cea nouă, pare că uneori îi vine mai degrabă cuvântul nemțesc decât cel de pe la noi, n-o să uite niciodată să simtă românește.
Am eu un așa sentiment că mi-ar răspunde, dac-aș întreba-o: oh, sigur că da! Mi-e dor de mor! Dar, când sunt acolo, mi-e dor de casa asta. Acum, crede-mă, aici e acasă.
Ștefan,
27.01.2012
Mi-a plăcut povestirea, şi asta din mai multe motive. În primul rând, e scrisă bine. Pe de altă parte, cunoscând oamenii, locurile şi obiceiurile din Germania, îmi vine uşor să-l cred pe autor, când acesta afirmă că descrie întâmplări adevărate. Coincidenţele cu cele descrise de mine nu cred că sunt pur întâmplătoare, ele rezultând, după mine, în mare parte din ceea ce putem numi general valabilul din simţirea noastră. Un critic literar va găsi însă, bănuiesc eu, tocmai de aceea un nod în papură, va califica, poate, plotul ca fiind schematic şi plin de clişee, considerând că „autenticul” se bazează aproape întotdeauna pe ficţiune.
RăspundețiȘtergereDar de-aia sunt bune blogurile: nu trebuie să ne pese prea mult de asta...
„Vilcomăn” din nou, nene Mihai (două puncte+paranteză!). Săr-mâna pentru scărpinat între cornițe și mulțam pentru vorbe bune. Hehee, bine că ai mai stropit cu apă rece după aia, vecinii din bloc ar fi crezut că am dat de băut la non-stopul din colț ca să-mi crească prestijul în cartier.
RăspundețiȘtergereAm stat o vreme pe gânduri cum să abordez răspunsul la comentariul tău. Vilcomăn ăsta s-a vrut șugubăț și sper să-mi fi ieșit suficient de cald ca să-ți transmită ceea ce am vrut. Nu explic, știi tu despre ce e vorba. M-a bucurat că ai avut o reacție. Cum bine zici, nu-mi fac griji că un critic ar putea să-mi viscolească aspirațiile literare. Și asta nu neapărat pentru că aici e doar un blog ci, mai ales, pentru că „plotul”(șablonul) e doar relatarea unei felii consistente din viața câtorva milioane de oameni. Onești, truditori precum furnica, nespectaculoși în strădania lor asiduă. Dacă aș avea tupeu, m-aș pune în pielea ta, a Ei și a lui Burețiu și aș decreta: „ia mai dă-i în zurgălăi de critici, ce știu ei câte picioare-n bot mi-a tras plotul ăsta?!”
Recitind comentariul meu de mai sus, mi-am dat seama ce prostii pot să-ţi iasă din tastatură dacă scrii în grabă. Şi ce impresie greşită poţi să faci.
RăspundețiȘtergereTe-am aghezmuit un pic cu apa rece cu care am fost botezat chiar eu. Îmi cer scuze pentru asta, deşi lucrurile se întorc, în ultimă instanţă, mai mult împotriva mea. Cititorul are toate motivele să creadă că am făcut pe deşteptul, deşi nu mă gândeam nici pe departe la asta.
Prin chestia cu criticul literar făceam aluzie la o experienţă proprie de acest gen, dar o persoană neavizată n-are cum să înţeleagă ironia. Scrisesem eu însumi o „poveste adevărată” despre o bandă de derbedei care teroriza un băiat handicapat şi am fost acuzat de schematism şi uz de clişee ieftine. Un exemplu drăguţ: povestea se sfârşea prin faptul că eu pusesem puşlamalele la punct şi şeful bandei pleca de la mine de acasă furios, înjurând şi dând cu piciorul într-o tufă de trandafiri. Acest lucru a fost considerat un clişeu ieftin (Urâtul/Răul loveşte Frumosul). Am ripostat spunând că n-am nici o vină, derbedeul furios era într-adevăr acolo, tufa era acolo, el a dat cu piciorul, eu ce pot să fac?
Remarca privind blogul nu trebuie considerată ca o judecată de valoare. Mă refeream doar la libertatea de exprimare aproape desăvârşită pe care ne-o oferă acest mediu.
S-auzim de bine.
Iar eu, citind această extensie a comentariului tău inițial, îmi dau seama că ești un om căruia chiar îi pasă de ceea ce poate simți cineva (adică io, în cazul de față) atunci când o vorbă oarecare de-a ta ar putea să zgândărească oarece susceptibilități. Asta, din punctul meu de vedere, este o trăsătură excepțională de caracter. Destul de rară, dacă mă uit de jur-împrejur. Pe chestia asta, mă simt destul de inconfortabil că m-am învrednicit să reacționez cum am făcut-o. Sper, la rândul meu, să-mi ierți, cum să-i zic... perdaful. Și mai sper să nu fi fost prea prețios în modul în care mi-am exprimat scuzele, dar nu mai stau să corectez, înțelegi tu ce vreau să zic.
ȘtergereToată tărășenia asta îmi trezește o seamă de gânduri. Întâi, că și mie mi se întâmplă s-o dau de gard cu unele remarci, cu unele idei nu destul de clar exprimate, uitând, de fiecare dată când o comit, că celălalt nu e în mintea mea ca să-i fie clar ce vreau să zic.
Al doilea, legat de clișee, cred că aproape tot ce înseamnă interrelaționare în viețile noastre este structurat pe convențional. Ori, la urma urmei, ce altceva înseamnă o convenție decât un șablon cvasi-unanim acceptat?
Cele bune, Mihai! Ți-aș ura un weekend călduros, gândindu-mă că asta-mi doresc și eu. Of,ce departe e vara...
Emotionanta poveste , Bubule !
RăspundețiȘtergereCu atat mai sensibila cu cat realizez cam despre cine-i vorba. Trebuie sa fie o fosta colega de liceu , colega de clasa de-a ta . Tenacitatea , perseverenta si sufletul bun , iata , acum o rasplatesc din plin . Chiar daca si acum , dupa atatia ani colegii ii dau de inteles ca nu-i de-a lor , e bine ca s-a obisnuit cu asta . Fiica ei va fi de-a lor , cu atat mai mult cu cat este pe urmele mamei in privinta dorintei de perfectionare . Faza cu numele dat masinii m-a impresionat . Hai noroc , Haiducule ! Ai construit-o magistral ! Jos palaria , prietene !
Mulțumesc mult pentru aprecieri, dragă Răducule! Îți spun drept că mă bucur dacă ți-a stârnit emoție. Eu cred că o astfel de poveste, odată spusă, chiar trebuie să transmită furtuna de simțiri care a încercat-o pe eroină, ca să-i zic așa. Altminteri, demersul scrierii ei ar fi lipsit de sens.
RăspundețiȘtergereDa, așa e, știi despre cine e vorba. I-am scris în prealabil și i-am trimis povestea ”în primă lectură”. Știi, eu doar am scris-o, acolo, însă, e o parte din viața ei și, chiar dacă nu sunt pomenite nume, mi s-a părut firesc să obțin, mai întâi, „binecuvântarea” ei.
Să-ți fie ...cald, Răducule!
S-o luăm metodic, dară, coane Bubu, că mă trage curentul spre România în scurt timp. (Sper doar să putem decola şi ateriza cu bine, altfel, belelele curg cu sau fără noi...)
RăspundețiȘtergere1. Criticii, zurgălăii şi ochelarii lor nu prea se scoboară de pe piedestalul lor să caute pe bloguri, din vreo trei motive cel puţin. Primul, că au destule de citit, fie lucrări confirmate pe care le iau iar la puricat, al doilea, că mai tabără şi debutanţii peste ei. Al treilea, că mulţi critici se cred buricul pământului, imuabili şi indestructibili, uitând că buricul mai şi pute... (Şi Corneliu Vagin, ups pardon ţaţo, Vadim Tudor se credea critic şi scriitor,asta ca exemplu de parfum de buric...)
2. Cele descrise sunt lăudabile, felul în care ai făcut-o e bun şi părerea mea e că pe măsură ce capeţi experienţă în ale scrisului, vine şi autoşlefuirea şi n-o să mai ai nevoie de confirmări. Dacă n-o fi şi venit deja. Cine zice că i-a ieşit perfect din prima când s-a apucat să scrie, am eu aşa, un feeling în organism că suflă baloane de săpun, nu vorbe. Dar lumea asta, a "scriicioşilor" e câinoasă, nimeni nu recunoaşte nimic despre alţii, chiar dacă sunt excelenţi de-a dreptul. Anecdotic vorbind, acum 200 de ani toamna, când voiam să mă fac critic literar, am asistat la o şedinţă de cenaclu de critică, unde pe lângă criticii momentului poposiseră şi Cărtă(rescu), Florin Iaru, Bogdan Ghiu şi alţi tineri(pe atunci) optzecişti. Mi s-a luat instantaneu şi mi-am zis că io-n ciorba aia nu intru, când am văzut cu cât spor se afuriseau şi se înjurau, mai ceva ca amicii noştri "suedezii" cu gingii vinete de prin şatre. Iar apropo de scriitori de calitate, Cărtărescu e cea mai cruntă dezamăgire, deşi nu pot spune că nu mă aşteptam de la micul fripturist să eşueze după primul Orbitor. Mă rog, chestii...
3. Despre imigraţie şi emigraţie în sine, am mai combătut în prima parte a eseului tău, nu te mai plictisesc cu părerea mea.
4. Varză ca la mama acasă nu găseşti la nemţi, aşa e, ci, culmea, la "nemţii Franţei", alsacienii. În toată Franţa nu găseşti o varză normală la căpăţâna ei ca să faci o "varză păcălită" românească, de varză murată nu mai zic, am găsit doar o singură dată un bidon de 3 kg, la un turc. Dar varza pentru "choucroute" e excelentă şi o servesc fără fiţele "francezilor din exterior" (cum le zic alsacienii francezilor ce nu sunt în Alsacia), adică în porţii mari, cu cârnaţi şi varietăţi de carne de porc, nu în porţioare minuscule decorate excelent, dar pentru anorexici.
Hai s-auzim de bine !
Păi, hai la metodă dac-așa ți-i voia.
RăspundețiȘtergereCe-ți veni, madam Voce, să peregrinezi p-acilea taman când troianu-i mai nalt decât un 4x4 iar tramvaiul stă-n drum aproape-un ceas că un jmecher și-a parcat mașina cu roata din stânga pe șina din dreapta?! N-ai și mata o știre caldă de pe la noi? Io aș mai adăsta o vreme prin Jardinele alea ale lor, măcar vreo trei săptămâni. Eh, dacă-i musai, apăi Forța fie cu tine și să ai parte de-un zbor cu toate ale lui ca-n visele frumoase!
La 1) al tău mi-a dat bunu' simț ghies să zic că nu m-or supăra niște critici cu temei, poate învăț ceva din astea. Da', drept să-ți zic, nici laudele nu mă lasă rece. Și mi-i tare la-ndemână să fiu mai degrabă trufaș decât umil. Deh, om mi-s și io... Iară tu, bag eu de seamă că ai tămâiat în urmă-ți pe când ieșeai din cenaclul ăla. Și-ai rămas cu gând cald și bun, nemușcată de colțul invidiei și rău îngrețoșată de urâtul din oameni.
2) Nu mă plictisești, coană Voce, de unde-ai scos-o?! Ba, aș zice, dimpotrivă.
3) Păi io mereu am zis: la franțujii cei fițoși ori inglejii cei scorțoși greu e pân-ajung să guste o fasole-n pită, o varză cu afumătură ori o sarma cu mămăliguță. P-ormă n-au frâne la papile și măsură-n pofte, știu eu că i-am văzut uscând cinzeaca cu pălincă și basculând potol din ăsta ca la cantina săracilor.
Să-ți fie bine și cald, Voce!
Salut Bubu,
RăspundețiȘtergerePentru mine, criticul tău destoinic (nu neapărat literar) de mai bine de-un an, de când ai debutat aici în foaie, la ”Răsboiul” - importă cel mai tare faptul că scrii adevărat, povești de viață, cu tâlc, inspirate de realitate, și pentru asta te admir. Poate că e o poveste de când lumea, la fel se vor fi simțit și marocanii venind în Franța, și indienii în America, și polonezii în Anglia și etc. Forma pe care i-o dai tu acestei povești de viață însă, este venită din inimă, indiscutabil (poate că dacă ”emigrantul” nu ți-ar fi fost prieten apropiat ai fi scris mai detașat, nu știu). A, și încă ceva: nu cred că atunci când te-ai apucat de treabă te interesa prea tare critica literară... greșesc? :) Bine, nu-i mai puțin adevărat că, dacă acum ții cont de critici, poate fi la fel de bine un semn de evoluție - din nou de admirat. Oricum-ar fi, eu rămân fanul tău, necondiționat. :)
Am toată stima pentru cei care au tras din greu pe alte meleaguri, sunt convins că nu le-a fost ușor. Un prieten de-al meu, care a lucrat (ceva ani în urmă) în Germania perioade de timp limitate, îmi povestea amuzat despre comportamentul ”colegilor” săi. Pentru că viața sa socială nu era așa plină (familia era acasă), la început mai rămânea și peste program; nu mult, jumătate de oră, hai o oră. Toată lumea îl privea dușmănos și nu înțelegea de ce... A priceput într-un târziu, când a observat că niciunul dintre colegii lui cei ”arieni” nu stătea nici măcar un minut peste program, iar biroul rămânea pustiu la 17,00 punct fix... ”Ia uite, a venit ăsta din România, să ne ia locul de muncă!”...
A, și încă ceva: chiar dacă Cea mică e ruptă de tot ceea ce înseamnă România, și mamei nu-i place... pentru ea, fetița de azi, lucrul ăsta e un mare avantaj, cred eu. Dacă simte/gândește nemțește încă de pe-acum, din școală, mai târziu (profesional vorbind) îi va fi mai ușor, se va integra mai rapid în societate. Pe scurt, va fi una de-a lor. Și nu va mai trece prin ce-a trecut mama sa.
Păi vezi?! Așa critici să-mi trăiască! :-)
ȘtergereSalut, Dane!
Mi-aș lua curaj să afirm că scrierea mea (deja pare nițel emfatic chestia asta cu „scrierea”, așa-i?), a ta și a majorității celor care pun aici, în ditamai spațiul tuturor, un gând ori o poveste o fac pentru că e un ceva care nu le dă pace și le dă brânci s-o facă. De parcă o cocoașă îți tot crește în spinare și-i musai s-o lepezi din când în când. Griji pentru critici, pozitive au ba? Nici vorbă! Bucurie că cineva citește ce ai scris? Satisfacția că ai trezit o emoție în cititor, că ți se adresează un gând cald, o vorbă bună? De bună seamă. Cum ar putea fi altfel?! Sigur că ceea ce scriu vreau să fie și bine scris, așa că chiar și o critică obiectivă este un lucru pozitiv.
Gata cu asta.
Aș mai dezvolta ideea ta cu robota stahanovistă.
Știi, acum vreo 10-12 ani, marele Fellini venea în România să turneze (am zis bine, da? „toarne” ar fi incorect, așa-i?) un film. Două lucruri remarca regizorul la un moment dat: profesionalismul tehnicienilor și faptul că nimeni din echipă nu se uita la ceas. Munceau, roboței, până erau trași din priză.
Cea Mică „trudește” acum prin Suedia pentru masterat. E de-a lor, cu siguranță.
Mulțumesc mult pentru aprecieri și gând bun, dragă Dan! Seară bună și cele bune alor tăi!
Daaa, e musai, tre să văz neapărat o dată pe an Bucureştiul meu şi aşa se nimereşte, în general iarna. Nu-i bai, zăpada mai ascunde mizeria, altminteri, Bucureştiul îmi place în mai, când crapă mugurii magnoliilor. Şi mie îmi place în general să merg pe jos, să adun poze-n cap sau cu aparatul, frânturi, imagini, idei, chestii... Fireşte, când nu mă suflă alizeul în vreo gură de canal deschisă. Şi dacă pe WWW (Woman with W) o las voioasă să-mi zică VDD că aşa-s americanii, cu boala prescurtărilor, acilea mă semnez ca la Pheideas pe blog. Mă prezanţ cu emfază şi patos naţional, (sau cu "emfatos") subsemând acilişa, numita EFIMIŢA. Şi-acu mă scuzaţ matali, cetăţene, mă duc să-mi iau andrelili, că-mi eşiră ochiurili dupe ele şi mă bate şefu'. Şi-ncepe şi telenovela de-o am de tradus. ;)
RăspundețiȘtergereCă uitai să precizez: Pheideas mă numi Leonora, da zău dacă mă "leonorează", prea livresc, zău aşa... :)
RăspundețiȘtergereEfimițo, țațo, ptiu să nu-ți fie de deochi! Că cum le zici matale mai rar!
RăspundețiȘtergereSă ai spor la ce-oi mai împleti, să ajungi cu bine și să te bucuri de ce-ți e drag!
Hai c-om mai vorbi, iaca-mi bate prințesa la ușă, mare bucurie!
Să-ți fie bine!
Greu i-o fi fost Stefan prietenei tale acolo departe de casa.Greu i-o fi fost si sa ia hotararea sa ramana acolo singura cu un copil printre straini.Mi-as dori sa o cunosc si sa o imbratisez.Si sunt convinsa ca mai sunt femei ca ea.Le admir si le respect.
RăspundețiȘtergereAm doua cunostinte, una dintre ele absolventa de filologie care a lucrat in Anglia intr-un bar aproape un an iar cealalta coafeza,stilista sau cum vreti voi sa-i ziceti dar una buna, inteligenta, atenta,talentata. Cea din urma a fost camerista la un hotel in Germania tot aproape un an.
Amandoua s-au intors si mi-au spus acelasi motiv. Nu au mai putut indura umilinta la care au fost supuse.
Cea din Germania imi povestea cum vecinii din blocul unde statea ii scoteau rufele din masina de spalat comuna aflata la subsol si i le aruncau, spalate, pe jos.Iar cand urca scarile sa ajunga in garsoniera de la etaj, daca stateau de vorba vecini pe hol,ea ii saluta iar ei intrau imediat in casa si inchideau repede usa.
Probabil ca au motivele lor, probabil ca sunt destule dar eu cred si ca rautatile astea gratuite vin din necunoastere, din lipsa de educatie,lipsa de toleranta.Indiferent din ce natie a lumii fac ei parte,indiferent cat ar fi de veche,de vestita,de incarcata de istorie.
Citind cele doua povesti ale tale cu subiect atat de intersesant, de actual si emotionant i-am comparat involuntar pe cei care isi trateaza cu aroganta si superioritate, chiar si cu rautate strainii care accepta din nevoie sa faca in locul lor munca cea mai grea(chiar si pe intelectuali), cu unchiul Chiru.
He,he ...unchiul Chiru, unchi dintr-un orasel mic de provincie(mai degraba un sat mai mare la vremea aceea), mandru absolvent de 4 clase primare, posesor de livezi nenumarate de pruni si mere si binenteles al unui cazan de tuica.
Eram mica, aveam vreo sase sapte ani cand, in curte la unchiul Chiru am asistat la prima "mostra"de rautate gratuita din viata mea.Un vecin a trecut prin fata curtii si vazandu-l pe unchiul in curte, si-a scos palaria si l-a salutat frumos:" sa traiesti nea Chirule!".El, ridica ochii, il vede, ii arunca o privire "de sus" si isi vede de treaba mai departe.Eu mirata, invatata de mama ca oamenilor trebuie sa le raspunzi la salut il intreb de ce nu i-a raspuns.La care unchiul Chiru imi raspunde:"Hm...e invatatorul de la scoala, a venit din nu stiu ce fund de Moldova, asta nu e de-al nostru e un venetic!"
Ei, da! Suculentă povestea ta, Ancuță. Și cu atât mai inedită cu cât povestea mea este, cu siguranță, una nu foarte rară, în contextul dat.
RăspundețiȘtergereHehehe!! Cum îți spuneam, pare-se că nemți sunt peste tot. Iar arianul unchi Chiru confirmă acest lucru :-))
Acum vreo 12-13 ani plimbam un londonez pe o plajă de pe litoralul nostru. Venise la noi cu treabă și, seara, după cină, avea chef să umble cu tălpile goale prin nisip, să întrebe despre una alta de pe la noi și, mai ales, avea nevoie de un tovarăș la un pahar. Am băut mai multe vodci. Lasă, știu că altfel se zice... Ei bine, după a doua sau a treia, îmi povestea el că este surprins să vadă cât de ridicat este nivelul la care se ridică țugulanul român mediu. De unde am tras eu concluzia că omul venise cu o solidă idee preconcepută că noi, mioriticii, am fi următoarea verigă după pitecantropi. Aproape că mă simțeam mândru, dacă nu m-ar fi enervat. Omu era bine intenționat și sincer în aprecieri, dar chestia cu „vodca taie greața și ridică ceață” nu se prea aplica la ora aia, așa că l-am cam înțepat. Ce mama mă-sii, în fond, nu el clădise istoria aia seculară. Cred că habar n-avea ce-i aia „epigon”.