sâmbătă, 4 februarie 2012

Emigrant - partea unu

      Nu poți tu, trăitor în țara-n care te-ai născut, să știi cum e viața celui care a ales alte meleaguri unde să-și ducă zilele. Nu știi cu ce gânduri pune seara capul pe pernă, ce griji îl macină când deschide ochii dimineața. Nu știi ce fel de disperare l-a mânat departe de tot ce a fost al lui, grai, mamă, frați, prieteni și pomul de la geam. Nu știi cât amar a strâns în suflet până când „guten morgen” i-a venit spontan pe limbă în locul lui „bună dimineața”. Nu știi cât timp a trebuit să treacă pentru ca un râs sănătos să-i mai însenineze clipa. Nu știi câtă umilință i-a înnegrit inima până când străinul a înțeles (au ba...) că el, emigrantul venit de aiurea, e un om cel puțin la fel de bun, de deștept, de muncitor  precum Hans ori Hilda. Nu știi cât zbucium, câtă viață i s-a scurs printre degete emigrantului ca să-și facă un loc onorabil în noua lume. Nu știi nenumăratele bătălii, mici sau mari, pe care el le-a purtat cu toți cei din jur dar, mai ales, cu sine însuși. Nu știi câte amintiri care dor poartă omul ăsta suflet. Cum tresare când i se pare că aude, mergând pe strasse, o vorbă din graiul de-acasă. Nu știi că păstrează, într-un loc doar de el știut, o mână de pământ de-acasă. Nu știi câtă simțire îl înfioară când află că un român, fie el sportiv, savant ori student, fac dovada excelenței. Nu știi că pentru el vorba „dor” e altfel încărcată decât pentru tine și că, adânc în ființa lui, ar vrea ca somnul cel de pe urmă să-l doarmă ACASĂ.


Aceasta este o poveste adevărată.
Imediat după 1990 El, Ea și Cea Mică au plecat în Germania. Definitiv. Lăsau în urmă o situație materială stabilă, o poziție socială decentă, slujbe la stat destul de bine situate. De ce-au plecat, totuși? Poate pentru că, așa cum mulți alții au trăit, i-a încercat amara dezamăgire că sensul Revoluției din Decembrie a fost confiscat, că speranțele lor într-o lume curată s-au năruit. Ori, poate, ca atâția alții, au simțit că dincolo e o lume unde poți dărui ce știi și ce poți iar acea lume de răsplătește în consecință. Germania, și-or fi zis, este locul unde oamenii au simțul adevărat al măsurii. Unde societatea este stabilă pentru că este structurată pe adevăr și muncă cinstită. Nu știu de ce-au plecat. La drept vorbind, doar ce-am spus, numai ei își pot trăi propria viață, numai ei cunosc răspunsurile adevărate.
Ați citit bine preambulul de mai sus? Puteți, măcar așa, ca unul din-afară, să înțelegeți câtă frustrare, suferință, uneori deznădejde s-a tot strâns, zi după zi, în oamenii ăștia?
După un an, El propune să se-ntoarcă acasă. Prea multe lucruri împotrivă, prea puține satisfacții, prea multe lupte de dat. Era mai mult decât își imaginase, mai mult decât putea duce. Acasă e altceva. E lumea pe care o cunoștea, cu bune, cu rele. Îi știa bubele, cunoaștea umbrele, știa câte capete are balaurul și cu ce arme trebuie să lupte împotriva lui. E mai simplu.
Nu! Niciodată! Să știu bine că mor mâine eu nu vreau să merg înapoi
Reacția Ei l-o fi descumpănit.
Știu că e greu, o simt în fiecare clipă, în fiecare fibră. Dar am plecat pe-un drum și mi-am asumat toate astea. Știam amândoi că n-o să fie ușor. Mai știu, știi și tu, că la capătul zbaterilor noastre o să fie liniștea și o viață mai bună”, o fi continuat Ea.
Nu știu multe despre câte cele și-au spus unul altuia. Despre argumente, dispute, încercări de a se convinge unul pe celălalt că el e cel care are dreptate. Poate El o fi  spus că, în ce-l privește,  prețul pentru o promisiune probabilă din viitor e prea mare. Poate a răspuns că El face parte dintre cei cărora nu le cresc decât un rând de rădăcini. Alea care au rămas acasă. Parcă-l văd tot dând din cap, descurajat, obosit, învins. Fără putere.
„Rămâi, ai răbdare, de ce vrei să te-ntorci?  Nu mai știi de ce-ai plecat de-acolo?”, o fi zis Ea.
Au plâns. Pot să jur că au plâns.
„Eu nu mă-ntorc. Tu poți face cum vrei, noi rămânem”.
Și-a rămas. Ea și Cea Mică, singure într-o lume care nu era a lor. Sigur, pentru Cea Mică lucrurile erau cu mult mai simple. Ea, însă, trebuia să uite mare parte din deprinderile din urmă pentru a le însuși pe cele noi, cele care o vor ajuta să se integreze aici, să-și armonizeze existența, a ei și a puiului de om,  cu viața celor din jur.
El s-a întors.
Alegeri. Simple, la vedere ori complicate, cu atâtea și atâtea variabile în spate. În fond, cum mă tot chinuiam să le spun copiilor mei, asta-i viața: un nesfârșit șir de alegeri. Consecințele sunt, firește, implicite.
Heidelberg poate avea multe fețe. Depinde cine-l privește. Și din ce perspectivă. Una e să fii turist, fermecat de arhitectură ori amprenta secolelor de istorie universitară,  alta tânăr student dornic să învețe, alta e poziția băștinașului. Și, cu totul alta e pespectiva emigrantului care vrea să câștige o pâine aici. Străin, derutat, zilnic agresat de mulțimea de lucruri pe care nu le știe, obstacole cu care trebuie să se lupte și pe care, negreșit, trebuie să le învingă. Limba, în primul rând.
Ce urmează, e un fragment, așa cum mi-l amintesc, din mărturia Ei. Într-o seară de martie, în Frankfurt, bucuroși de  revedere. Dornici să ne vorbim, să rememorăm întâmplări de pe vremea în care visele erau cu mult mai reale decât imaginea a ceea ce ne aștepta cu adevărat. Suntem trei. Eu, Ea și soțul ei de astăzi, în jurul unei măsuțe în căsuța lor din Bad Vilbel, nu departe de Frankfurt pe Main.
„Am lucrat, multă vreme, într-un local din Heidelberg. El plecase. Eu mai aveam putere. Atunci, după ce El s-a întors, lăsându-ne singure aici, fără nici un sprijin, mi-am dat seama, mai mult ca oricând, că asta-i legea firii. Că oamenii sunt la fel de diferiți pe dinăuntru pe cât sunt pe dinafară. În spatele a ce ne aseamănă, două mâini, două picioare, sunt multe, nenumărate diferențe. Fiindcă, iată, eu am putut să rabd și să lupt, eu cea care, se putea crede, eram cea care trebuia sprijinită. Cea slabă.”
Oftează. Mă abțin să comentez. E momentul să ascult. Își trage picioarele sub ea, pe canapea. Continuă.
„ În sfârșit, nu vreau să vorbesc despre El.
În localul ăla, desigur, nu puteam fi decât cea care spală vasele, dă cu mătura, duce gunoiul și aduce legumele din depozitul de la subsol. Abia învățam limba. Cursuri serale. Banii cu care venisem nu puteau ține o veșnicie. Mă îngrozeam când vedeam cât de repede se topesc. Trebuia să muncesc, nu era loc de alegeri. Die Bedienung (serviciu la restaurant) era unul dintre puținele variante accesibile pentru cineva în situația mea. Și-am muncit. Nu pot să-mi închipui că munca mea din acea perioadă ar fi putut fi cu mult mai diferită decât munca unui sclav pe plantație, de exemplu. Banii erau puțini, dar știi cum se spune, îi iei, nu-i dai. Trebuia să plătesc o chirie. Bani. Trebuia să ne hrănim cumva. Dacă eu o scoteam la capăt cu un covrig ori cu ce mai mâncam la restaurant, Cea Mică trebuia să nu sufere. Bani. Trebuia, pe de altă parte, să meargă la grădiniță. Bani și-acolo. În curând aveam să-mi dau seama că nu ne mai puteam permite să plătim o chirie în Heidelberg. Câștigam prea puțin și din banii de-acasă mai rămăsese o brumă. Mi-am cumpărat, cu ce mai aveam, un hârb de mașină și ne-am mutat într-un sat la trei kilometri de Heidelberg. Un sat tipic nemțesc, cu case îngrijite și străzi impecabile. Puteai să mănânci de pe jos, atât era de curat.  Un sat adevărat de nemți. Cred că eram singura străină din acest sat.”
O ascult tăcut. Cred că n-am mai scos o vorbă de mai bine de zece minute. Hans, soțul ei (să știți că e un nume generic, altfel îl cheamă de fapt) nu pricepe prea multe din discuția noastră. Tace mai abitir ca mine, doar din când în când o întreabă dacă n-ar fi cazul să mai pună ceva pe masă.  Mai desface o sticlă de vin. Cred că e a patra sau a cincea. N-am terminat nici una dintre ele, bem un pahar și trecem la următoarea. „ Dacă în sticla ailaltă e vinul mai bun?! hai să-l încercăm!” Îmi place Hans. Sigur, nu pricep mare lucru din ce-și spun, cei trei ani de germană din liceu n-au lăsat prea multe urme dar, văzând cât de des râde Ea și cât de plin îi e râsul, îmi dau seama că cineva ca el, care are atâta spirit de dăruit, atâta veselie, nu poate fi decât un om bun. Și simt că Ea este lângă omul potrivit, cel care îi umple viața.
„Uneori mă apuca și pe mine deznădejdea, povestește Ea mai departe. Eram atât de obosită, mi-era atât de greu încât nu mă puteam împiedica să gândesc că, poate, ar fi fost mai bine să mă-ntorc și eu cu El. Apoi o priveam pe Cea Mică și știam că, chiar dacă așa părea, de fapt nici nu fusese loc de vreo alegere. Trebuia să rămân. Pentru ea în primul rând. Și, de ce să nu recunosc, și pentru mine. Nu-mi place să pierd. Nu întorc spatele provocărilor. N-oi fi eu cine știe ce gânditor, dar am înțeles, atât pe pielea mea cât și din ce-am văzut la alții, că nu-i deloc vorbă goală aia cu dacă vrei, poți!”
Din când în când mai îngaim și eu câte ceva. Hans, știind cu câtă bucurie aștepta Ea vizita unui prieten de demult cu care putea vorbi pe limba ei, e tot atât de discret pe cât de mult  bun simț are.  A strâns câte ceva de pe masă, le-a dus la spălătorul din bucătărie și a început să le spele. Mă întreabă, clăbucind o cană, dacă n-aș vrea o cafea. Mă amuză engleza lui. Scrâșnită (cum altfel?! e neamț J!), Ea îl tachinează frecvent pe chestia asta, ai fi putut să te străduiești mai mult, Hansule drag! și-mi destăinuie că Mutter a lui Hans e profesoară de engleză. „Nain, danche șon! Iz maci tuu leit!” Adevărul e că a trecut de miezul nopții, mâine mă așteaptă o alergătură epuizantă la târgul „cutare” din Frankfurt-ul lor dar nici prin cap nu-mi trece să mă cer la culcare.
„Acum, când îmi aduc aminte zilele alea, mă-ntreb de unde scoate organismul omului atâtea lacrimi. Să mă crezi,  nu era zi de la Dumnezeu în care să nu plâng. Spălam ce vase aveam de spălat, spălam pe jos, strângeam de pe mese, mergeam în beci să aduc una-alta. Mă trimitea patronul să aduc varză iar eu, pentru că nu știam destul de bine limba, aduceam altceva. Și mă-njura. Și coboram din nou scările, cu lacrimile făcând noduri în barbă și aduceam iar ceva greșit. Și țipa, înjurându-mă mai abitir, pentru că trebuia să coboare el însuși, pentru că mă plătea degeaba, pentru că n-avea nici o bază în mine, că mai mult îl încurc… și plângeam, prietene, până mă usturau ochii. Mergeam la cursul de germană, o luam pe Cea Mică de la grădiniță și mă apucam să învăț iar, să repet cuvintele alea de care mă loveam în fiecare zi la arbeit. Eram sătulă de înjurături, istovită de plâns. Dar n-am renunțat. Știam ce pot. Știam că n-o să îmbătrânesc spălând vase. Trebuia doar să-l fac și pe patron să înțeleagă asta. Ăsta ar fi fost, mă-nțelegi, modul meu de a răzbuna toată umilința, durerea, frustrarea.”
Meibi a cofi is not sou bead aideea!, îi zic lui Hans care desfăcea o nouă sticlă de vin. De-al lor, o podgorie de pe Rin. Bun vinul, mi-a pus două sticle-n traistă, sper să treacă de controlul ăstora la aeroport. Începuse să-mi fie clar că n-o să dorm în noaptea asta. Povestea trebuia să curgă.

11 comentarii:

  1. Povestea ta , Bubule , ma duce cu gandul in mai multe directii simultan . O sa o iau pe cararea care-mi convine cel mai mult . Pe celelalte le las sa ma mai astepte oleaca . Cunosc o familie care are o istorie ce suna cam asa : el era student la medicina ea lucra la o intrepridere bucuresteana , era secretara unui directoras . El , schimba facultatea cu cea de matematica . Ca sa-si faca buletin de Bucuresti , se face sofer de troleibuz . Se casatoresc , au un baietel si pleaca in Germania . Lasa totul balta . Deja se imputise rau viata pe aici . El se angajeaza sofer pe TIR , ea -Dumnezeu stie ce-a facut . Habar n-aveau de germana . Si acum , pensionari , au incercat sa revina in Romania . Pustiul lor s-a acomodat repede cu viata de aici . Si a ramas aici . Ei au revenit in Germania . Nu pot intelege viata din tara in care s-au nascut ...Oare de ce ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știi, Radule, n-aș vrea să răspund în locul lor la întrebarea ta. Mă gândesc că n-aș fi conscvent cu ceea ce spuneam în preambul. Așa, în mare, nu e greu de priceput: oamenilor le era mai bine în Germania decât aici. De ce oare? Ei, uite, tare mă tem că măsura judecății confortului lor psihic este exclusiv a lor, nu a mea și nici a altora.

      Ștergere
  2. Am auzit multe poveşti din astea, trăiesc şi eu una, poate doar mai romantică într-un fel, dar pot să spun că e adevărat, Bubu (că nu-mi vine să zic bubumaia, sună feminin :) ) ce ai spus la început. Nu ne putem aşeza în pantofii niciunui emigrant şi nu putem judeca pe nimeni. Nici generaliza. Fiindcă emigraţia şi imigraţia sunt doar un mare snop de cazuri particulare. Care mai de care mai interesante, mai tragice, comice sau romantice. Dar cazuri. Iar când le afli, generează nostalgie mai mult decât orice, deşi uneori agaţă şi invidie sau tristeţe din mers. Eu aveam o "răfuială romantică" veche cu Parisul, de când aveam câţiva ani, mi-am împlinit-o după vreo treizeci, total întâmplător, datorită unei încrederi în vise şi a unui pariu cu viaţa. Nu mi-am dorit niciodată să locuiesc în Paris, e prea obositor, agitat, nebunesc, copleşitor, preţios. Sufletul meu e într-un sătuc de pescari în Normandia, Honfleur, la vreo două ore şi-un pic de Paris, unde m-aş duce şi mâine, dacă n-ar fi năvălit atâţia englezi acolo, cât să-i salte preţurile ca la balamuc. Aşa că stau prin regiunea pariziană, unde încă râul e râu, iepurii vin în parc, raţele sălbatice nu mai pleacă iarna şi din fericire respiri oxigen şi nu noxe. Mi-e bine la sat şi nu suspin după metropole, chiar dacă m-am născut într-una. Vin anual în ţară, încă iubesc Cotrocenii şi alte colţişoare dragi din Bucureşti, simt uneori dur dorul de rude şi prieteni, dar recunosc că am noroc, m-am îndrăgostit de o cultură frumoasă, am scris întâi în limba asta şi pe urmă în română şi pe asta am urmat-o. Cel mai greu cred că e să pleci într-un loc unde nu ştii limba, e cea mai urâtă izolare posibilă şi rezistenţa şi puterea de adaptare a celor ce au sacrificat atâtea pentru asta e admirabilă. Sper să şi merite, le urez tuturor asta.

    RăspundețiȘtergere
  3. Seară bună, Voce!
    Am să fiu sincer: mă temeam că am atins un subiect sensibil pentru tine, pentru alții ca tine și am fost destul de crispat pe tema asta, deși, îmi place să cred, abordarea mea n-ar trebui să lezeze. Așa încât comentariul tău vine, într-un fel, ca o alinare. Mulțumesc pentru asta!
    Ooh, sigur, Bubu e perfect. Maia este cealalță jumătate, după cum știi deja.
    La fel de sincer trebuie să-ți spun că ideea acestei postări a mijit după articolul tău cu țiganii. Înțelegi de ce, sunt sigur. Dincolo de imaginea urâtă pe care ne-o clădesc câteva zeci de nemernici, există, în lumea largă, milioane de români onești, muncitori, unii de o calitate morală și profesională, excepțională a căror poveste trebuie spusă.

    RăspundețiȘtergere
  4. Bună, Bubu. Pentru mine, repet, nu e atât de sensibil. Distanţa e relativ mică, două ore de avion nu înseamnă o veşnicie, Internetul o face şi mai mică, limba mi-e foarte familiară, poate doar lipsa stilului de prietenie din ţară să-mi dea nostalgii. Ştii tu, genul de prieteni care năvălesc peste tine sau peste care năvăleşti la orice oră din zi sau din noapte fără probleme, ca şi cum ţi-ar fi rude, cu care împarţi de toate, necazuri sau bucurii şi vacanţe deopotrivă. Şi natura muncii mele mă izolează fizic, însă practic, Internetul a contrabalansat totul şi de multe ori îmi spun că, în fond, am un mare noroc, pot discuta lucruri interesante cu cunoştinţe şi prieteni virtuali pe care altfel n-aş fi avut ocazia să-i cunosc. Nu te teme, n-ai lezat nimic, cel puţin nu în cazul meu. Cum spuneam, sunt cazuri şi cazuri. Al meu e cazul fericit, deşi, recunosc "în nemernicia mea" că am calculat puţin. N-am plecat ca Ea, El şi Cea Mică din povestea ta într-o lume necunoscută, n-am retezat toate punţile, nici măcar cele profesionale, n-am schimbat decât un decor şi o stare socială şi, deşi cunosc două limbi şi... jumătate, (fiindcă germana mea a ruginit până la nivelul în care pot folosi doar fraze scurte, esenţiale,) am ales-o pe cea în care mă simt cel mai bine. Deşi, am descoperit cât s-a schimbat realitatea acestei limbi şi nu încetez să acumulez ca buretele tot felul de lucruri noi. Un singur exemplu îţi dau, ştiam ca tot omul că ţigări se traduce cu "cigarettes" şi cum fumam pe atunci, am cerut în tutungerie un paquet de cigarettes. Amabil, vânzătorul mi-a spus că n-au toalete acolo şi am rămas lejer interzisă. I-am explicat că vreau un pachet de Pall Mall, mi l-a dat după ce i-am arătat cu mâna. În maşină, am întrebat de ce n-am fost înţeleasă. Explicaţia: în argou, ţigări se spune "clope" cel mai des, se cere "un pac de clopes" iar de pronunţat ţigările pe care le voiam eu, e o catastrofă. Francezii spun "palmal" nicidecum "polmol" ca englezii, d-aia se uita ăla trifazic, dar amabil, cum fac ei în general cu turiştii, pe care-i privesc ca pe nişte copii tâmpiţi ce trebuie îndrumaţi. Cred că dacă-i ziceam că vreau "lights" în loc de "bleus" se împuşca. Cum vorbesc francezii engleza, e altă mâncare de peşte, e o catastrofă de care râd zilnic, dar e aşa de fain să faci comparaţii culturale şi lingvistice, că nu încetez să mă distrez... (Ups, iar m-am întins la vorbe...)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hehehe... lumea e tare mică, dragă Voce! Și chestia asta se aplică nu numai persoanelor ci și întâmplărilor similare.
      O cunoștință, bun vorbitor de franceză, a trăit o situație perfect asemănătoare în Paris. Tot într-o tutungerie, tot cu un pachet de țigări. Singura diferență: era Dunhill, nu Pall Mall. Șablonul fiind același, a căpătat ce a vrut doar după ce a indicat cu mâna, ca și tine. ”Aaa, mais biensur, Diunil”, a conchis vânzătoarea. În aceeași ordine de idei, nu mă pot abține să cârcotesc pe marginea scoțoșeniei lor. Știi, școala, lecturile și bruma de franceză care s-a legat de mine m-au format într-un spirit de simpatie pentru Franța și francezi. Cu oarecare regret trebuie să spun că mi s-a pus rău pata pe ei de o bună bucată de vreme. Știu bine că sunt un popor cu o istorie atestată de nu știu câte mii de ani, admir fără rezerve patrimoniul lor cultural, pot chiar să înțeleg tentația lor de a se considera superiori multor alte popoare (am formulat bine? parcă sună aiurea...). Dar, știi ceva? Am citit undeva o zicere tare deșteaptă atribuită „Doamnei de fier”, Margaret Thatcher: „Being in power is like being a lady. If you need to say you are, you are not”. Parcă s-ar putea extrapola atitudinii lor cocoșești (sic!), nu crezi?

      Ștergere
  5. Hm... Îmi dai ghes la vorbă. Ar fi multe de spus cu francezii şi englezii. Voi spune doar că şi la ei, ca şi la noi, sunt uscături şi comori. Sunt oameni prin Normandia sau Alsacia care sunt ca ardelenii sau moldovenii noştri, greu pătrunzi într-un grup de-al lor, fiindcă au anumite standarde, dar când ai intrat, te-au adoptat cu totul şi nu te mai lasă. Cunosc un astfel de personaj care e baron (realmente, cu blazon, particulă şi restul) dar n-are câtuşi de puţin fiţe şi aburi, ba a mai cuplat asta şi cu meseria de director financiar la o bancă, pianist şi în timpul liber pasionat de cristaluri, cu un suflet de aur. Voiam să mai spun că francezii au şi scuze, să nu fim răi. Toate filmele sunt dublate, nu aud limba engleză decât la şcoală, cu un profesor mai mult sau mai puţin bun, şi atât. Şi nu doar engleza, ci şi celelalte limbi. Cei care ştiu spaniola sau germana, le ştiu din familie. Dacă-i auzi vorbind engleza, şi sunt convinşi că e engleză, jumătate din ce spun nu înţelegi, din cauza accentului diferit. Un britanic, auzindu-i, ar fi fost deja cu mâna pe telefon, să sune la poliţie sau la salvare că-l agresează verbal, sau în cel mai bun caz ar fi dat din umeri, privindu-l ca pe un dus cu vaca. Pe de altă parte, e o politică de stat, chipurile protecţionistă faţă de limba naţională şi naţie, aceea de a traduce totul în franceză, de la prospecte la filme, reclame, tot. (Prima oară am râs când am auzit-o p-aia cu "disque dur" şi cu "souris"...) Pe urmă, sistemul lor de învăţământ e catastrofal... E tematic, nu cronologic, cum a învăţat generaţia mea, iar după mine asta creează confuzii şi goluri culturale. Se adaugă faptul că tinerii lor sunt ca şi ai noştri, ca teflonul, cum spunea cineva prin Cyberia, nu se lipeşte nimic de ei, afară de zeul ban şi modelul fotbalistului sau al pupezei/piţipoance de "succes". Şi se mai adaugă greşeala statului lor ulterior poveştii cu Algeria, când au deschis, penitenţi, graniţele unei emigraţii care acum îi sufocă. Asta e şi explicaţia pentru care sunt împotriva ţiganilor şi pentru care, când îi asimilează pe români acestora, sunt foarte jignitori. Nu spun că sunt de acord cu toate astea, le constat doar. Nu cred că vreun popor e superior altuia pe glob, cine începe să creadă asta e în pericol să (re)devină nazist. Fiecare naţie are un patrimoniu cultural unic şi personal, când plec pe undeva, asta caut, din motive pur egoiste, ca să-mi mobilez biblioteca din cap şi să ţin viu neuronul ăla de se zbate de nebun acolo.
    Miss Thatcher a fost o persoană foarte interesantă, deşi adjectivul ăla "de fier" ar trebui atribuit mai mult consilierilor ei. (Sunt o feministă moderată şi îmi place să mă obiectivez când pot, o femeie nu poate face totul singură şi uneori cade în ridicol încercând să egaleze bărbaţii.) Dar era o femeie inteligentă şi ştia să lupte, sau cel puţin să joace şah politic. În privinţa cocoşului galic, mi-ai dat o idee de articol. Aici, mă mulţumesc să repet ce-mi spune Peter Pan al meu, francezul, repetându-mi o glumă de-a lui Coluche al lor, comic foarte îndrăgit şi critic politic din perspectiva omului obişnuit: " Francezii au ales cocoşul ca emblemă fiindcă e singurul animal care reuşeşte să cânte când e cu picioarele în rahat. " De altfel, Coluche s-a prezentat în alegeri în 1981, doar ca să-i enerveze pe toţi, dreapta şi stânga deopotrivă, cu deviza "Bleu, blanc, merde" !! :) Ah, umorul francezilor... Ca şi al britanicilor...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Heheeee! Ce-mi place musiu Coluche! Când vine pe la noi îi dau o țuică!
      Să mă ierți, n-aș vrea să marșez prea mult pe tema trufiei lor, a frustrărilor mai mult opri mai puțin transparente. Am auzit că suferă pentru că chestia aia care leagă lumile se cheamă, de fapt, Personal Computer ci nu Ordinateur și că limba care galopează pe inter-net (nu inter-filet) este engleza ci nu spumoasa, savuroasa sprințara limbă franceza. Care-mi place de mor, în paranteză fie spus.
      Altminteri, zic și eu că superioritatea, atâta timp cât nu se măsoară cu metrul kila ori amperul, este neaplicabilă ca element de comparație între diverse modele culturale naționale. Dacă, însă, te hotărăști să aplici noțiunea la însușiri cum ar fi, să zicem, hărnicia, cinstea, creativitatea unui popor sau altul s-ar putea să cazi oleacă pe gânduri. Ba, poate, dacă ai fi tentat să te uiți și cât a pus un popor ori altul în sacul cu comori al omenirii, e posibil să constați că sunt niște diferențe date naibii și atunci mai că ajungi să înțelegi de ce tot cântă cocoșul pe gard înfoindu-și gușa. Individul definitoriu pentru un astfel de popor realmente superior (baronul, de exemplu) este egal cu el însuși tot timpul, într-o superioritate pe care o trăiește firesc, fără nevoia de a o impune în vreun fel. Ce diferență, nu-i așa, între naturalețea nobilă a unui om superior față de meschinăria țipuriciului scribilos ori a comediantului cel trist de la Tv care cedează tentației de a umili un întreg popor prin ironii ieftine ori comentarii vădit răuvoitoare! Degradant nu atât pentru ținta lor cât pentru ei înșiși.
      Mă rog, fie la ei acolo...
      Na, că m-am înfuriat!!

      Ștergere
  6. Povestea mă provocă, fiind eu însumi cu fundul în două luntri. Să vă spun alta. El fuge din ţară la începutul lui 75, găseşte o Ea româncă la Köln şi se însoară. Face carieră bunicică, se mută cu slujba prin toată Germania, ajungând în final în apropiere de Heidelberg(!). În 89, în toiul revoluţiei, îşi petrece de unul singur concediul de iarnă în ţară, pentru că Ei îi era frică. La începutul lui 90 se gândeşte să se întoarcă în România dar ea se opune. Se desparte de Ea, se căsătoreşte cu o nemţoaică cu doi copii, se pensionează şi acum trăieşte împreună cu nemţoaica lui mai mult în România. Iar când se află aici, îi e dor de Germania. Şi viceversa.

    RăspundețiȘtergere
  7. Seară bună, Mihai! Și mulțam frumos de vizită!
    Cinstit să fiu, i-am invidiat, într-un fel, pe oamenii ca tine. Netemători să-și asume riscuri, să înfrunte situații limită. Mărturisesc cinstit că io-s mai bleg, mai contemplativ (nu neapărat în sensul deștept, mă-nțelegi). Hai să-ți zic: cam la vreo 2-3 ani după ce ai fugit tu, am avut un coleg de muncă pe care-l chema Liviu Burețiu. Doar vreo câteva luni. Omul decisese că lumea în care s-a născut și în care a crescut până i-au dat tuleiele nu e lumea în care vrea să trăiască mai departe. Cunoști sentimentul mult mai bine decât mine, nu-i cazul să dezvolt. Ei bine, el a încercat calea legală. Cerere de plecare (sau, mă rog, cum s-o fi chemat) ori mai știu eu ce alte demersuri. Cert e că, în buna tradiție a vremii, multă vreme l-au bătut băieții cu ochi albaștri temeinic, doar-doar s-o răzgândi. Și, pe măsură ce ăia îi tot umflau cocoașa, încăpățânarea lui creștea precum cozonacul. Și-ntr-o bună zi, reușește omul să strecoare o scrisoare, el știe pe ce filieră, spre „Europa Liberă”. Scrisoarea ajunge unde trebuie iar Liviu Burețiu este citat pe postul atât de ascultat în perioada aceea ca fiind unul dintre cei mulți căruia regimul de atunci îi încălcau flagrant drepturile. Imediat după aceea, primește acceptul să plece. Era perioada în care Ceaușescu făcea unele gesturi de bunăvoință lăsând să plece ceva mai mulți oameni (evrei, mai ales). „Am mâncat bătaie de m-am căcat pe mine, îmi zicea Liviu în ziua în care a primit confirmarea, da' pân'la urmă tot io i-am spart în gură, morții mamii lor!”. Știu, nu sună prea academic dar nu cred că altfel aș zugrăvi mai bine momentul de atunci.
    Nu mai știu ce-a făcut după aia Liviu. Sunt convins că are și el, ca și tine, o poveste de om care s-a luptat cu soarta și a întors-o. Știu, toată lumea știe, că viața multor oameni plecați în cele zări e un amestec dureros de zbateri și împliniri, de durere și bucurie, de lacrimi și surâs. Hai că dau în patetic, ajunge...
    Curios cum finalul comentariului tău e identic cu finalul poveștii mele. Poți să mă crezi că n-am plagiat, am scris povestea cu ceva vreme în urmă.
    Cele bune, om mai vorbi...

    RăspundețiȘtergere
  8. Poţi să mă crezi că nu cunoşteam finalul poveştii tale... bănuiesc că va apare în curând. Aşteptăm!
    Salutări

    RăspundețiȘtergere