Pauza de gândire

Cică, trecând el pe uliță, Ion îl vede pe badea Gheorghe șezând pe-un buduroi la poartă, rezemat de ulucă. Părea că se gândește la ale lui, așa că Ion îi dă binețe și, așaa, adițional, îl întreabă: „...și ce faci? șezi și gândești? – noo, îi răspunde badea Gheorghe, numa’ șed!”

Ce face omu când nu-i trec prin minte chestii deștepte?

Vă zic eu, dă din gură ca prostu’!

Adică, dac-ar fi să dau un ezemplu, aș putea să mă refer la situațiile în care viața îl ia de guler pe un nene-subiect, să zicem senator al zilelor noastre, și-l pune în fața unei provocări oarecare, mare ori mică. De pildă, atunci când, fiind personajul în cauză în fața unui microfon și a unei camere de luat ... vederi (îmi stătea pe limbă „mințile”, hehe!), trebuie să dea esplicații de ce dă din buric la parangheliile cu maneliști ale celui mai jmecher din județ, el, personajul adică, fiind, cum vă spusei, ditamai senatorul. Iar jmecherul unu’ care-i paralel cu legea (era să zic „în relație antagonică”, da’ mi-am luat seama la timp).

Dacă cel care i-ar fi determinat structura, fie el Cel de Sus ori ADN-ul moștenit de la antetrăitori, l-ar fi dotat cu o leacă de glagorie,  s-ar fi retras, ambiguu, în ceea ce se cheamă „poziția mutului”. Poziția asta, dom senator, îți mai lasă o șansă. Chiar dacă pari prost, mai ai o șansă dacă taci. Ce rost are, bre, să risipești dubiile ciripind gogomănii? 

Deja sunt trist ca o paparudă uscată.

Mi-am amintit de tristețea cea furioasă care m-a cuprins acum fix 21 de ani și câteva luni, când căscam gura ca prostu’ la procesul celor patru stâlpi ai comunismului de dinainte de tulburarea aia din decembrie ’89. Adică, ca să fiu mai esplicit (scuzați cacofonia, sic!) trist pentru că indivizii ăia idioți ne hotărau destinele și furios că viața-i curvă și-i pune p-ăștia în capu’ mesei.

Știți ceva?

Simt cum mă cuprinde iarăși o tristețe furioasă!

Ștefan, 15.10.2011