BULINA ROȘIE – gunoiul de pe preș

Știam de mult că-i criză.

Cam de când înțelesul acestui cuvânt începea să prindă contur în relațiile mele cu lumea, luminându-mi trăirile personale și pe cele de prinprejur.

Știi ce mă doare cel mai rău? Că, atunci când e vorba de criză, cei mai mulți dintre noi se uită-n portofel. Nu-i chip să-l faci pe crizat să priceapă că e sărac și n-are slujbă pentru că nu-i îndestulat, mai întâi, în suflet. Principiul lui, încă de pe vremea în care nimeni nu vorbea de criză, era unul „sănătos”: conștiința trece prin stomac. Sigur, după ce te saturi, musai să mai pui și ceva de-o parte, nu-i așa?

Știam de mult că n-ai cum să dezlegi criza din portofel de criza din suflet. Cam de când ne tăiau comuniștii curentul, carnea, ouăle și accesul la informații, lăsându-ne liberă opțiunea manifestațiilor entuziaste de 1 Mai Muncitoresc, 23 August Antihitlerist și deliciul ideologic  al celor două ore de program dintre două telejurnale ceaușiste.  Știi tu, vremea aia când ni se părea că soluția împotriva crizei epocii erau o carte, ochelarii de cal, poziția struțului și conceptul viețuirii „fiecare pentru el”. Neputință. Revolta mută și senzația că te îneci în sentimentul de revoltă inutilă. Eram cu toții parteneri într-un joc halucinant, absurd. Știam că ei ne mint. Ei știau că noi știam. Noi știam că ei știau că noi știm. Și ne-o mai trăgeau odată. Nici nu mai ascundeau gunoiul sub preș. De ce-ar fi făcut-o? Demers inutil, ba, la o adică, chiar neproductiv. Mai bine să ne arate că pot face orice „vrea mușchii lor”. Comod pentru ei, descurajant pentru ceilalți. Gemeam în noi, comentam printre dinți, prudent, să nu ne audă decât mama. În ăilalți nu-ți permiteai luxul să ai încredere. Întrebați-l pe Felix. Turnătorul de ieri, lupul (milionar)  moralist de azi. Sau, mai bine, întrebați-i rudele.

Îți amintești? Sentimentul reacției inutile a fost cultivat cu grijă. Indus suficient de abil pentru ca țugulanului să-i fie clar: lasă orice speranță... Pentru că ei erau uniți iar noi nu mai eram de  mult o pădure sănătoasă. Au ras copacii care stăteau în picoare. Eram, aproape exclusiv, o pădure de cozi de topor. Ori, cel mult, un lăstăriș flexibil în bătaia vântului.

Îți aduci aminte cu câtă bucurie dansam pe străzi în Decembrie? Mai știi cât de intens era sentimentul că Răul a plecat? Că a dat Domnul și criza s-a dus? Că trupul și spiritul nației noastre a ieșit din nenorocita de Criză Roșie și am văzut din nou lumina?

Fac o pauză.

Mă sufocă iar acel sentiment de neputință.

Și azi ne mint.

Știm că ei ne mint.

Suntem cu toții parteneri în același joc halucinant, absurd. Știm că ei ne mint. Ei știu că noi știm. Noi știm că ei știu că noi știm. Și ne-o mai trag odată. Și încă odată.

Mai zilele trecute un cetățean condamnat penal a ieșit din pușcărie. Era parlamentar. Ar putea fi etalonul șmecherului care intermediază. Un șmecher important, fără îndoială, atâta timp cât poate să ia din stânga și să dea în dreapta fie o sumă frumoasă de bani fie o asigurare că legea o să se scurgă pe lângă infractor pentru că el și ai lui pot. Un șmecher atât de important încât ar fi putut fi numit ministru la un moment dat... un fel de Remeș, la o adică. Remeșu’ ăla tras la umbră ca să-și savureze cârnații și pălinca.

Dar nu din prima linie. Dintr-a doua. Mie mi-e destul e clar. Șmecherii din prima linie nu intră la bulău. Ăia dintr-a doua, da. Ei intră. Pentru ce au făcut ei, dar nu numai. Mai „iau” și ce au făcut șmecherii dintr-ntâia.

Cetățeanul a ieșit din pușcărie.

Nu mi-e clar, să fiu sincer,  dacă a făcut pușcăria într-o celulă ori într-o cameră mai fițoasă decât aia în care m-am cazat eu, pe unde-am fost,  în săptămâna aia de în concediu. Tare mi-e teamă că el a petrecut, înăuntru, un concediu mai luxos decât l-am petrecut eu (ori tu) afară. Mi-am sondat amintirile și mi s-a relevat faptul că atunci când „a intrat” arăta cu mult mai rău decât acum, când „a ieșit”.

Odată ieșit de-acolo, cetățeanul a revenit unde-i e locul, acolo unde se potrivește-n mediu. În Parlament. S-a reîncadrat în ansamblu ca o piesă oarecare într-un puzzle.

Emblematic a fost tabloul emoționant al revenirii acasă. Aplauze, pupături, recunoștință. Penitența lui a rezolvat, probabil, un dosar în care alți șmecheri au trebuit să cotizeze gras pentru ca lucurile să rămâna așa. El să poarte cocoașa aia pentru o vreme (nu degeaba, se-nțelege, condiția modernă de acar Păun ot Parlament îi costă pe acoliți), iar ei să-și vadă liniștiți de treburile lor mai departe. Nimic nou, desigur. E un protocol respectat cu sfințenie de toți cei care se bălăcesc într-o mocirlă de acest gen.

Declarația lui către presă, după beția aplauzelor și a pupăturilor? Cătușile și condamnarea penală sunt o virtute.

Aferim!  

Cetățeanul a revenit în Parlament, unde era nevoie de el ca să voteze nu mai știu ce lege/moțiune/prevedere/hotărâre/ fie ce-o fi fost chestia aia de votat. Sigur era o chestie care se referea la ceva care mă afecta pe mine. Că de-aia-i Parlament, acolo, în Casa aia fățoasă în care se adună ei, aleșii noștri din linia întâi (intangibili), din linia a doua (tangibili, când partidul o cere) și din linia a treia. Nesemnificativi, îi găsiți în a doua jumătate a listei de eligibili propuși la alegeri. Sunt cei care asigură bani pentru partid (pentru campanie, desigur) versus contracte grase din bani publici, când banii ăia ajung pe mâna lor.

Cetățeanul ieșit din pușcărie a revenit, ovaționat de cei asemenea lui, pe băncile Parlamentului. Gunoiul de pe preș. Desigur, o bagatelă precum o condamnare penală nu-i poate afecta înalta calitate morală de parlamentar, reprezentant exponențial al poporului român.

Ștefan,

23.09.2011