La Mamaia ori Eforie conaționalii noștri (nu intru-n detalii, îi știți) sunt, cu siguranță, plămădiți din alt aluat. Piatra ponce sau nămolul la pungă, porumbul fiert ori gogoșile sunt tot atâtea oferte promovate agresiv printre cearșafuri.
De ce sunt oamenii atât de diferiți?
M-am întrebat privindu-l pe Tamsir depărtându-se. Purta în mâna stângă o girafă din lemn de tec, pe umărul drept geanta cea mare cu figurine și măști africane iar în ochi multă blândețe și dorul de-acasă.
Are 58 de ani. Doar mâinile îl trădează, altminteri pare cu mult mai tânăr. Apreciere,de altfel, nițel alterată de inabilitatea noastră în a estima corect vârsta unui om venit din, să zicem, Senegal. Pare-se că pentru chinezi, de exemplu, toți cei care arată ca noi, ăștia caucazienii, seamănă între ei al naibii de mult. Greu să ne deosebească unul de altul.
În sfârșit, Tamsir, după mine, putea să aibă maxim 40 de ani. I-am spus-o. A surâs. A râs neîncrezător apoi, aflând că celălalt bărbat din grupul nostru are doar 50 de ani, împliniți mai ieri-alaltăieri. „You look much older”, i-a zis. Am râs și noi, gândindu-ne că, probabil, în cultura locului de unde vine, aprecierea lui ar putea fi socotită de o politețe desăvârșită. Mă trec ceva gânduri privind statistici cu speranța de viață din țările africane și poate că remarca mea că el arată de treizeici și ceva l-o fi deranjat. Hm...
Tamsir este unul dintre acei „oameni de culoare” care bântuie plajele lumii cu câte ceva de vânzare. Până aici, paralela cu situațiile similare de pe plajele noastre poate fi îndreptățită. Mai încolo, diferențele sunt frapante. Altă marfă, altă manieră de ofertare, alt fel de caractere, altă motivație. Alte origini, altă cultură, altă istorie în spate.
O vreme, Tamsir și-al său „copain” a fost prin Italia. N-a prea mers. Poliția nu le prea dădea pace. La greci e ceva mai lejer. Se gândește ca la anul să meargă în Ungaria. „În Ungaria?!”, îl întreabă, mirat, proaspătul aniversat. „De ce nu în România?!” Pentru că nu sunteți în Shengen, d-aia, răspunde Tamsir. „Voi când intrați?”
O fi având el socotelile lui, mă gândesc. O fi simțit că Shengen e similar cu prosperitatea. În ce mă privește, am aflat că nici n-ar fi un moment bun să ne bulucim în spațiul ăla. Unii tare-ar vrea să iasă de-acolo, nu le priește chiar deloc...
Insă, nu-i așa, socotelile lui sunt socotelile lui. Și numeorasa lui familie de-acasă se bizuie pe el. Mulți fii, mulți nepoți. Te-ntrebi de ce mulți? Pentru că prea mulți dintre noii născuți se sting repede iar speranța de viață a celor ce trec de copilărie nu-i prea încurajatoare. Viața-i grea în Senegal. Slujbe care să le asigure venituri liniștitoare nu prea există. Wolof-ii, clasa dominantă de secole, fac legea în afaceri, administrație și politică. Pe la ei se mai produce mei, orez ori alune. Dar solul sărăcește pe zi ce trece într-o zonă de ținuturi aride, cu atât de puține lacuri și râuri. Așa încât cei mai curajoși, cei care mai deprind o limbă (engleza, se-nțelege) în afară de franceza lor de-acasă, investesc în ceva marfă, își iau bocceluța-n spinare și pleacă în cele zări. Tamsir, împreună cu o rudă mai îndepărtată, au plecat cu mult înainte să vină zorii. Nu-i deloc ușor să pleci ziua, când toată lumea-i trează și lacrimile curg.
Am cumpărat câte ceva de la el. Târguindu-mă atât cât mi s-a părut potrivit s-o fac. Cu două seri înainte, plimbându-ne noi pe faleză, i-am văzut, pe el și pe tovarășul lui, strângând o hârtie mai mare (fața de masă) de pe capota mașinii lor ponosite. Tocmai terminaseră și ei cina, (pâine și ceva salam) și își pregăteau culcușul, coborând spătarele scaunelor din față. Îi văzusem și ziua pe plajă, cărând ba panourile lor mari cu ceasuri „de firmă„ ba zorzoane colorate ori animăluțe scultpate în lemn. Și ne-am amintit că la ei o familie trăiește cu câțiva dolari pe zi. Mâine, ne-am zis, musai să cumpărăm și noi un flecușteț de la ei. Așa că, chiar dacă eram conștient că 25 de euro era un preț mult prea mare pentru perechea de Masai pe care-mi ceruse inițial 35, i-am zis „bien, d’accord”.
Nu l-am scos din necaz cu „generozitatea” mea, desigur. Mi-am plătit, mai degrabă, o scurtă lecție de franceză și bucuria că, poate, din vânzarea bună pe care a reușit-o, bunicul Tamsir o să ducă un ceva dulce și bun nepoților.
Am stat de vorbă, testându-mi umbra de franceză, cale de vreun sfert de ceas cu Tamsir. Un om necăjit, rupt de lumea lui, animat doar de o parte din suflet. Nu trăiește, doar respiră. Viața lui a rămas în praful arid al Senegalului, undeva, în Africa de Vest, unde trăiesc antilopele, girafele dar și neamurile lui cele multe.
După ce am făcut ceva poze împreună, Tamsir și-a strâns toate cele de pe nisip, ne-a mulțumit și s-a îndepărtat urându-ne să ajungem cu bine acasă, la ai noștri. L-am privit adunându-și marfa. Nu era doar grija de a îndepărta nisipul, atunci când strângea antilopa, maimuțele, girafa ori măștile expuse. Era, parcă, și oarece duioșie în gesturile lui, ca o mângâiere. Multe luni s-au scurs de când n-a mai călcat pământul de-acasă. Uite, mă gândeam, eu am plecat de câteva zile și mă ofilesc de dorul nepoților privind năzdrăvăniile multor copii de pe plajă. Oare cât dor de-acasă o fi în sufletul lui Tamsir din Senegal?
Se îndepărtează arătând, discret, celor ce vor să privească, girafa și o mască africană.
Oamenii sunt diferiți, fără îndoială.
Dar și atât de asemănători...
Ștefan,
11.09.2011
Buna , Bubule !
RăspundețiȘtergereDe multe ori mi s-a-ntamplat sa descopar la niste necunoscuti , in diverse imprejurari din viata , o inima mare , un suflet incapator , un mod de viata si un fel deosebit de a privi dificultatile de fiecare zi . Cum ai stiut sa te apropii de Tamsir , sa-i intri in suflet si sa i-l deschizi pentru cateva minute ...stiu eu bine . Un bun psiholog ca tine , mai rar amice ! Si ai vazut cat de bine te-ai descurcat in franceza . Na ca mi-am amintit de Mihaela ...ce profesoara minunata ! Iti umplea si inima si sufletul si vocabularul ...dar mai ales imaginatia !
Tamsir, draga pietene, nu putea minca salam pe capota masinii: e musulman si au o mare problema cu alimentele din Romania (sau nu in Romania l-ai intilnit?). Imi aduce aminte de un fost coleg, senegalez si el, care era ingrozit de mincarea noastra. M-ai induiosat cu povestea ta. iti spun si de ce: august 2008, Catania, Sicilia. Acelasi tip de vinzator de plaja, cu un perete ca de supermarchet la el. Nu-i retin nationalitatea. Ne povestea ca este profesor de fizica, dar ca in tara lui nu cistiga suficient cit sa-si intretina familia si prefera comertul asta ambulant in Sicilia. Auzind toate astea, parac-ti vine sa cumperi!
RăspundețiȘtergereSalut, Răducule!
RăspundețiȘtergereSunt tentat să răspund de la coadă: moaaamă, ce profesoară era Mihaela!! Nu-i de mirare că avea una dintre cele mai ridicate rate de prezență la ore. Noi, băieții, adică. Îi datorez străduința să mă bage-n seamă vorbind cât mai fluent „en francais” și, mai ales, cât mai rrrârrrâit. Ai dreptate, uite că n-a fost rău...
La aia cu psihologul, nu mă bag.
Modest "comme toujours , mon cher ami ! "
RăspundețiȘtergereStii ce idee mi-a venit ? Hai sa ne-apucam sa conversam aici "en francaisse " . Ce avem de pierdut ? Ne mai distram si noi "un petit peu " ! Poate vine si Livia si ne tine si ea companie , ca vad ca face mereu calatorii pe la Paris . Poate ne invata ceva "expresii " noi !
Dar pana atunci afla de la mosu' ca maine avem o solunara pe cinste . Sa vezi cum sar pe langa noi crapii precum berbecii lui Arghezi . Fir intins si noapte buna , Bubuleanule !In ordine inversa , te rog !
Să trăiești, Măria Ta!
RăspundețiȘtergereBagă de seamă că n-am mai uitat majusculele!
Păi, povestea cu Tamsir era în Grecia, la Toroni. Tare mă tem că la Mamaia/Neptun ăștia externi n-au loc de nomencalaturiștii conaționali, jupâni de drept pe nisipul autohton.
Stai să-ți zic: fața de masă era, pâinea era. Resturi de alte cele era(u). Poate că ai dreptate, n-o fi fost, în nici un caz, salam. O fi fost de soia, că ăla cică-i cușer :-).
Eu îl știu bine pe prietenul Gevat, român de-al nostru nițel turc. Nici că vrea să guste aripioară de pui dacă-i coaptă pe locul unde s-a rumenit fleica de porc.
Nu mă mir că ai simțit ce-i dincolo de vorbe.
Că doar n-o să ne fie rușine de lacrima din colțu' ochiului când simțim cât de amar e amarul ăluia de-alături.
Mi-ai amintit de filmul lui Kevin Costner „Dansand cu lupii”.Acolo, un sef de trib indian prieten cu eroul principal interpretat de Kevin , dorea sa-si rezolvele problemele mergand sa discute cu „fetele palide care stiu sa asculte”.
RăspundețiȘtergereCare va sa zica Stefan , numai cu genul acesta de oameni se discuta lucruri importante , asta este o dovada a intelepciunii si se pare si a celor care conduc. Sau cel putin ar trebui...
Imi vine sa te intreb de unde ai avut atat rabdare sa-l asculti pe un strain care vindea girafe pe plajele Greciei?
Cum de ai stat la povesti cu un vanzator ambulant din Senegal? Cum ai reusit sa vezi dincolo de girafe si masti?
Eu cu siguranta ca n-as fi ascultat pe plaja un necunoscut . Dar stii ceva? Cu cat trece timpul imi dau seama cat am pierdut.
Dar invat Stefan , in fiecare zi.Si astazi am invatat ceva. De la tine si de la Tamsir.
Aaa, frumos film!! 7 premii Oscar!
RăspundețiȘtergereCa să-ți răspund: ne-a înduioșat, cu vreo două zile-nainte, scena cinei lor luate pe botul mașinii. Știi, noi ne prăjisem toată ziua pe toate părțile, lenevind pe nisip, ne bălăcisem fără griji în apa aia specială de pe coasta Greciei, ba trăsesem și-un pui de somn la prânz. În vremea asta ei bântuiseră plajele sperând să agonisească ceva, ceva...
În seara aia noi tocmai ronțăisem o masă consistentă și făceam cuvenita plimbare de după. Numa' ce ne îndușasem și ne dezodorizasem. Ghiftuiți și gata să mergem în paturile noastre curate și confortabile. Ei coborau spătarele scaunelor mașinii, pregătindu-se de somn. Și ne-am dat seama că, în definitiv, e doar o chestiune de șansă unde te naști. Puteam fi eu cel născut într-o familie din Senegal. Unde a trăi, a-ți duce zilele așa cum ți-a fost scris de vreo instanță supremă, înseamnă altceva decât modul nostru de viață. Unde motivele de optimism și bucuriile sunt mai rare și, mă gândesc eu, mai temperate decât pe la noi, ca să nu mai vorbim de alte meleaguri. Și, dacă lărgim nițel orizontul, descoperim acel lucru banal: de fapt, suntem oameni cu toții. Cu exact aceleași probleme fundamentale de viață. Culoarea pielii e un amănunt atât de irelevant!
Și de-aia ne-am zis noi că ne vom simți mai bine dacă om lua un flecușteț de ceva de pe panourile alea cât peretele de supermarchet, vorba Măriei Sale de mai sus.
Pe lângă asta, vroiam să verific dacă mai sunt în stare „să mă conversez” în franceză. Pe urmă, odată deschisă portița, n-a fost greu să ne zică una-alta de pe la ei.
Apropo, că tot amintiși de indieni. Nu mai știu în ce carte citeam despre convingerile unui Pană de Șoim amerindian. Și anume că marele Manitou, când a creat el oamenii, i-a făcut, cum scrie și prin alte cărți sfinte, din lut. Și, pentru că procesul creației implica și coacerea lutului în cuptor, i-au ieșit vreo trei tipuri de produs finit.
Două nițel cam rebuturi și abia unul bun. Adică unul cam nears, mult prea alb, unul uitat cam mult în cuptor și negru ca naiba și altul tocma' potrivit de copt. O piele roșie, vezi bine.
Și să închei: zice-se că o zi în care nu zâmbești e o zi pierdută. Extrapolând, ce bine-ar fi să fiu în stare să-nvăț ceva (bun) în fiecare zi!
Încerc să privesc și eu mai departe de plaja grecească, Bubu. Și mă gândesc că, în felul său trist și impresionant, Tamsir trebuie să fie un om fericit. Fericit pentru că a reușit să se ridice din praful arid al Sahelului și să învețe: despre lumea din jurul său, limba franceză, poate și-un bob engleză, despre Europa (nemaivorbind de Schengen-ul mult așteptat și refuzat românilor), despre comerț, despre viață... despre foarte multe altele ce nu-mi vin în minte acum, dar pe care le poate împărtăși foarte bine urmașilor săi - copii, nepoți, poate și soției, de ce nu? (că doar știm și locul ei în lumea lor). Nu are importanță că mânca salam, mai închide și Allah ochii, remarcabil pentru mine era faptul că dormea în mașină, doar-doar așa va putea să-și crească economiile, pe cât posibil, în îndepărtata Grecie. Și dacă, în acest mod, poate duce o fărâmă de fericire celor de acasă, e cu atât mai de admirat.
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut tare mult și povestea despre apariția oamenilor pe pământ, în viziunea amerindiană.:)
Dan
Nu-mi amintesc pe unde am citit o statistica șocantă: speranța de viață în Liberia era (pe când încă mai juca George Weah) de 35 de ani. Pe aceeași linie, la Tv ori pe vreun ziar am văzut o altă știre care-ți tăia răsuflarea: cică 80% din populația Africii ar fi infestată cu virusul HIV.
RăspundețiȘtergereSincer, eu mă îndoiesc de acuratețea ambelor știri.
Pe de altă parte, sunt de acord cu tine: Tamsir (și cei ca el) merită respectul cuvenit celui care decide să-și schimbe soarta. Atât cât poate. Cu atât mai mult cu cât cei de-acasă sunt motivația principală a demersului său.