BULINA ROȘIE – strada, azi

Nu prea mă dau în vânt după trimiterile spre epoca de „dinainte”.

Ce e aia „dinainte”?

Aproape că e o axiomă. De-aia o să las chestia asta fără explicații.

Citeam, în vremurile alea, într-o carte cu subiect sportiv,  o experiență pe care fetele din lotul de gimnastică al României ar fi trăit-o pe un aeroport ... ori pe o stradă... în USA... ori  undeva pe-acolo... să-mi iertați lacunele de memorie, sunt câteva zeci de ani de-atunci. Povestitorul ne zugrăvea grozăvia lumii capitaliste, în manifestările ei cele mai negre, când niște polițiști urmăreau niște răufăcători și trăgeau (de mama focului) cu pistoalele din dotare. În momentele alea,  populația din zonă trebuia să se tupilească la pământ ori să se ascundă după câte-un stâlp. Ca-n filmele americane, la o adică!

Că mai toți care viețuiam atunci pe meleagurile astea visam să trăim la standardele de acolo, amețiți de beneficiile pe care le vedeam prin filme și de care auzeam, uneori, de la câte-un cunoscut care avea o rudă acolo și, evident, ne captiva cu povești „la prima mână” e lucru știut. Unii încă mai cred că acolo toți câinii umblă cu covrigi de-ai noștri-n coadă. Alții, mult mai mulți, s-au cam lămurit ce-i aia „no pain, no gain”. Pe de o parte. Pe de alta, au cam înțeles unde trebuie trasă linia între propagandă și realitate. Lasă, alt subiect.

Astăzi, modelul de societate pe care-l tot dezvoltăm de vreo două decenii încoace se apropie, pe ici-pe colo, de cel la care tânjeam pe vremea „dinainte”. Începem să înțelegem că ne doare rău cârca până reușim să câștigăm ceva. Acel ceva, adică, de pus pe masa familiei. Nu-i vorbă, nu toată lumea înțelege asta. Prea mulți, încă, așteaptă  să li se dea.

Iar, lasă... Alt subiect.

Lumea în care trăiesc azi în București mă agresionează cu o mulțime de factori.

Unii seamănă cu cei pe care-i vedeam, pe vremuri, în filmele alea.

Rapacitatea unora care vor să facă bani. Mulți. Nu contează că viața lor și a urmașilor lor e prea scurtă ca să cheltuie acei bani. Alt subiect bun de pus pe masă. Altă dată.

Modul în care latura noastră spirituală se remodelează. Nu prea par să fie motive optimiste în acest sens. Azi pare că numărul ticăloșilor ne covârșește. 

În aceeași măsură, îndrăznesc să afirm că perspectiva asupra vremurilor vine cu timpul. Poate că cei care vor trăi peste 100 de ani vor valoriza vremurile de azi, deplângând nimicnicia vremurilor pe care le va fi dat să le trăiască. Altă temă grasă. Lasă...

Am rememorat episodul trăit de gimnaste pentru că pe mine, azi, nemijlocit, cel mai mult mă agresează strada noastră de tip „american”.

În miez de noapte, „negri” autohtoni își trăiesc viața la colțul străzii mele. Mulți decibeli. Manele, urlete, reglare de conturi.

Tot pe la două-trei dimineața, cam cincizeci de metri mai departe, indivizi furioși și rapizi își testează caii putere. Cei de sub capotă ori de prin motoarele pe două roți.  În fiecare zi polițiștii de cartier află, dar, bravo lor, uită cu aceeași frecvență. La drept vorbind, sunt și ei oameni. Dacă se diluează norma de hrană ori de haine, trebuie să compenseze cumva. Și atunci uită. Compensator.

Însă cea mai flagrantă agresiune acustică este cea a sirenelor. De toate felurile. Vedeți voi, e agresiunea legală.

Trece o salvare. Firesc, sună goarna. Somnul meu se risipește instantaneu. O să treacă o bună bucată de vreme până când adorm din nou. Noroc că, în timp, am reușit să-mi iau de grija celui la care aleargă salvarea. Nu-i cinism, credeți-mă!

Ziua, în plin trafic, ciulesc urechea la fiecare zgomot susceptibil să fie generat de sirena celor care, firesc, trebuie să aibă prioritate. Salvare, pompieri. Și, dacă mă-ntrebați pe mine, lista prioritarilor s-ar opri pe-aici. Mă rog, ar mai fi delegațiile celor care au a se teme de nu știu ce atentate. Desigur, mă mai agresează nomencalturiștii de stil nou. Polițiști care-și dau importanță și ne cer, imperativ, să ne dăm la o parte (asta, desigur, în condițiile traficului de București pe care-l știți). Mă abțin să-mi dau cu părerea despre iminența intervenției lor la cazurile în care inculpații știu de alaltăieri că o să-i calce poliția azi, pe la 14,00.

Mai sunt consacratele sirene ale consacratelor convoaie oficiale.

Președintele. Primul ministru. Alții. Nu cred că ar lua foc vreo clădire sau ar muri un om dacă Băsescu ori Boc ar ajunge la serviciu (ori, mă rog, unde au treabă) înfruntând aceleași condiții de deplasare în trafic ca mine sau ca voi. I-am numit pe ei doar pentru că sunt la îndemână, se-nțelege. Numai că, desigur, ei sunt cetățeni de alt grad. Fi-mi-ar greață!

Vecinii mei sosesc acasă.

Ziua ori, vai mie, noaptea târziu. Firește, parchează mașina care, tot firește, ne anunță, zgomotos, că se deplasează înapoi. Deja știu care-i meseriaș și care a luat permisul pe pile. Unii chiar reușesc parcarea din prima.

Mai sunt sistemele de alarmă ale mașinilor. Care se activează când bate vântul ori când trece tramvaiul.

Mai sunt cei care claxonează agresiv. La verde. La roșu. În orice situație. De cele mai multe ori, doar pentru ca lumea să afle că ei sunt acolo.

Modelul de viață capitalist ne-a mai adus un factor de stres.

Strada, azi.

Ștefan,

17.06.2011