Pana de la pălărie ori haiducia din umbra lui Arthur

 

Cred că pe la 4-5 ani a reușit soră-mea să mă sature de „Punguța cu doi bani”. Mi-o tot citise, răbdătoare, până când i-a fost clar că e un efort inutil, știam nu numai fiecare cuvând din poveste ci și fiecare detaliu din ilustrații. Aveam unele neclarități, trebuie să mărturisesc, cum mama naibii vor fi intrat atâtea bogății pe ciocul minuscul al cocoșului și cum o fi reușit orătania să-și târască ditamai burdihanul ticsit cu toate cele până la gospodăria moșului. Dar, vezi bine, puteam să le ignor câtă vreme începeam să cred  că orice ființă obidită poate ieși dintr-un coșmar al sărăciei dacă are stomac tare. În aceeași conjunctură am început să pricep ce e aia metaforă. Pe de-o parte avuția din burta cocoșului iar pe de alta penibilul mărgicii din ciocul găinii.

Din când în când ai noștri taie panglici.

Sau ai lor, nu are importanță, tot o apă, dacă privești la vremile din urmă. Și, de n-o fi o panglică, mai duduie niște tobe și slobozesc câte-o veste roz, agreată de toată lumea.

Vila ELI, Măgura

La Măgura de Brașov mai ajunsesem odată. Să tot fie vreo 10 ani de-atunci. Am ajuns, am văzut și-am plect în mai puțin de-o oră. Așa a fost filmul atunci, nu că n-am fi vrut să stăm. Frumos ca-n cărțile poștale! Dacă iubești munții, văile și aerul curat atunci acolo ai vrea să-ți petreci veșnicia, de-ar fi să te lovească norocul vieții fără de sfârșit. Mă rog, înțelegeți voi.  Cum se-ntâmplă de obicei, nu-i trandafir fără spini. Vedeți imediat ce vreau să spun. 

Ne chinuia dorul de-o ieșire. Mai să se-mplinească juma’ de an de la ultima, așa că puteai citi dorul de ducă ba în priviri lungi spre apus, prin geamul de la bucătărie, ba prin frunzăritul  albumelor cu poze din concediile trecute. Gata, e de-ajuns, mi-am zis, hai să vedem unde și când mergem.

A fost să fie Măgura, la Vila ELI.

Vecinu'

 

E ca o rudă.

Nu-l alegi, ți-e trimis de soartă. Nici că te-ntreabă, soarta asta, cam ce ți-ar plăcea. Și de-aia e plină lumea de lângă noi de relații inter-umane mustind de draci, priviri urâte ori măcar gânduri tandre precum „rupeți-ai gâtu’!”

Vecinu’ poate fi vechi sau nou. Mă rog, poate fi în multe feluri dar unul dintre cele mai apăsătoare criterii e perspectiva vechimii vecinătății. Că nu-I totuna. 

Cu vecinu’ăl vechi, la o adică, ți-ai diluat pornirile, ai netezit asperitățile ori măcar ai intrat în rutina modului de abordare  cel mai puțin nașpa dintre alea rele. 

Cu ăsta nou, însă, e belea!

„Dă-mi și mie ceva! Îmi dai?”

 

Cu ceva ani în urmă, când uațapu’ încă se juca-n țărână iar purecele țopăia zglobiu, cum bine știți, cu 99 de ocale agățate de opinci, chestiuțele amuzante circulau pe mail. Trudea omu’ din zori și până-n seară, cu ochii-n monitor,  pentru știe naiba câți mărunței și, dacă erai curios și aveai vreme să-l privești, puteai vedea cum între ochi se sapă un șănțuleț iar fruntea se încrețea a concentrare și griji. Ei și, ca din senin, odată se-nfiripa un zâmbet. Te-ai fi putut gândi că-i ieșise combinația la loto ori aflase că-i născuse vaca. 

OMAGIU lui Viliam „Puiu” Deixner

 

Praguri

De cele mai multe ori, omu' habar n-are că l-a sărit.

Abia a scăpat cu bine dintr-o operație, a evitat un accident în traffic.

Un prag. Odată trecut, omu-și  aduce aminte o vreme și, uneori, când vine vorba, o să dea detalii în discuții la temă . Apoi o să uite cu totul. Fie că îi va fi dat să trăiască  un alt prag, mai greu decât cel depășit, fie pentru că timpul  șterge amintirile. Uneori pe toate, mama ei de viață! Oare ce e omul fără amintiri?!

A mai plecat un om drag.

A trecut ultimul prag.

Singur.

Puiu a știut că întâmplările frumoase, fericite, trebuie să le trăiască cu cei care-I sunt dragi. Cei dragi, că veni vorba, își au locul în sufletul fiecăruia. Unii dintre noi deschid cămăruțe speciale pentru iubiri speciale. Din câte înțeleg, Puiu avea cel puțin un apartament cu două camere.

În camera din față, temporal vorbind, a găzduit amintiri cu copii aduși de soartă  cu care a împărtășit o felie de viață de doar  5 ani. Un fleac, veți zice.

În ailaltă, acolo unde și-a depănat restul vieții, vor fi fost rudele, nevasta, părinții și copiii. Poate prieteni.

Nu mă îndoiesc că i-a iubit pe toți. Indifferent unde i-o fi cazat. Avea omul ăsta, la vedere, atâta dragoste cât să deie la toată lumea.

Mai deunăzi Puiu a trecut ultimul prag.

În camera din față, unde noi, ăștia din V AMA, am adăstat mai bine de 50 de ani, am rămas în urmă-i jelind. Surprinși că pragul pe care-l vom trece cu toții l-a provocat și pe el, ca și pe alții înaintea lui, prea devreme. Nouă ni se pare că firesc este ca cei buni să treacă la urmă. Lumea, nu-i așa, e atât de plină de rău încât  nu e de înțeles de ce pleacă întâi cei buni.

Puiu n-a vrut să împărtășească suferința. De zeci de ani a tot împărțit mereu cu noi bucuria că ne revedem, că ne reauzim, că împărtășim. Vedeți bine câtă dragoste a adunat omul ăsta aici, în camera din față, în numai 5 ani de viață!

Suferința de la urmă a trăit-o singur.

Aș vrea să cred că a simțit toate gândurile noastre bune atunci când a făcut pasul dincolo. Numai că mă copleșește iară convingerea că vorbele bune nu vindecă trupul. Deie Domnul să ostoiască sufletul!  

A trecut singur ultimul prag. La fel ca toți care au trecut, la fel ca toți care ne așteptăm rândul.

Deloc egoist, doar generos. N-a spus ce-l doare, unde-l doare. A murit sărac de vorbe, lăsându-ne mai puțini și mai săraci.

Domnul să-ți ierte păcatele omenești, Puiule!

Nădejdea noastră este că dincolo, după ultimul prag, El o să cântărească sufletul tău cu dreaptă măsură și o să-l așeze de-a dreapta. În primele rânduri.

 

Ștefan, 14.01.2014