joi, 14 ianuarie 2021

OMAGIU lui Viliam „Puiu” Deixner

 

Praguri

De cele mai multe ori, omu' habar n-are că l-a sărit.

Abia a scăpat cu bine dintr-o operație, a evitat un accident în traffic.

Un prag. Odată trecut, omu-și  aduce aminte o vreme și, uneori, când vine vorba, o să dea detalii în discuții la temă . Apoi o să uite cu totul. Fie că îi va fi dat să trăiască  un alt prag, mai greu decât cel depășit, fie pentru că timpul  șterge amintirile. Uneori pe toate, mama ei de viață! Oare ce e omul fără amintiri?!

A mai plecat un om drag.

A trecut ultimul prag.

Singur.

Puiu a știut că întâmplările frumoase, fericite, trebuie să le trăiască cu cei care-I sunt dragi. Cei dragi, că veni vorba, își au locul în sufletul fiecăruia. Unii dintre noi deschid cămăruțe speciale pentru iubiri speciale. Din câte înțeleg, Puiu avea cel puțin un apartament cu două camere.

În camera din față, temporal vorbind, a găzduit amintiri cu copii aduși de soartă,  cu care a împărtășit o felie de viață de doar  5 ani. Un fleac, veți zice.

În ailaltă, acolo unde și-a depănat restul vieții, vor fi fost rudele, nevasta, părinții și copiii. Poate prieteni.

Nu mă îndoiesc că i-a iubit pe toți. Indifferent unde i-o fi cazat. Avea omul ăsta, la vedere, atâta dragoste cât să deie la toată lumea.

Mai deunăzi Puiu a trecut ultimul prag.

În camera din față, unde noi, ăștia din V AMA, am adăstat mai bine de 50 de ani, am rămas în urmă-i jelind. Surprinși că pragul pe care-l vom trece cu toții l-a provocat și pe el, ca și pe alții înaintea lui, prea devreme. Nouă ni se pare că firesc este ca cei buni să treacă la urmă. Lumea, nu-i așa, e atât de plină de rău încât  nu e de înțeles de ce pleacă întâi cei buni.

Puiu n-a vrut să împărtășească suferința. De zeci de ani a tot împărțit mereu cu noi bucuria că ne revedem, că ne reauzim, că împărtășim. Vedeți bine câtă dragoste a adunat omul ăsta aici, în camera din față, în numai 5 ani de viață!

Suferința de la urmă a trăit-o singur.

Aș vrea să cred că a simțit toate gândurile noastre bune atunci când a făcut pasul dincolo. Numai că mă copleșește iară convingerea că vorbele bune nu vindecă trupul. Deie Domnul să ostoiască sufletul!  

A trecut singur ultimul prag. La fel ca toți care au trecut, la fel ca toți care ne așteptăm rândul.

Deloc egoist, doar generos. N-a spus ce-l doare, unde-l doare. A murit sărac de vorbe, lăsându-ne mai puțini și mai săraci.

Domnul să-ți ierte păcatele omenești, Puiule!

Nădejdea noastră este că dincolo, după ultimul prag, El o să cântărească sufletul tău cu dreaptă măsură și o să-l așeze de-a dreapta. În primele rânduri.

 

Ștefan, 14.01.2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu