Distorsiunea perspectivei

  O să-mi spuneți că nu e prima oară și că multă vreme de acum încolo tot așa va fi. Că asta e poliția. Cea de pe vremea bancului cu 10% foarte inteligenți și 90% foarte puternici. Sau ăla cu novicele deprinzând deliciile profesiei în intersecție, lângă superiorul lui călit de ploi, vânturi și arșiță. Novice căzut în admirație după dialogul cu străinul care încearcă, în câteva limbi, să afle unele informații de la ei. „Ați văzut, dom’ plutonier, câte limbi știa ăsta?!” „Ei, și? La ce i-a folosit?”

 Azi nu mai e așa.

Polițiștii din intersecții pot cu ușurință să poarte o conversație în engleză, ori franceză, ori germană. Ori două câte două din astea trei. Abilități care, firește, întregesc complexul de competențe strict specifice pentru care sunt instruiți și antrenați pe parcursul unor ani.

Cetățeanul, presupus beneficiar al acestui proces de pregătire a agenților,  poate dormi liniștit, an de an școlile de polițiști livrează societății noi contingente de absolvenți. Chestie care, firește, crește proporțional doza de Siguranță și Încredere inoculată în psihicul oarecum firav al populației. Mă rog, ați putea crede că deja beneficiem de un număr excedentar de polițiști dar, vă spun, liniștiți-vă, nu e cazul. O bună parte dintre ei epuizează disponibilitățile personale de Siguranță livrabile cetățenilor  numa-ndată ce intră în cel de-al 5 deceniu al vieții. În ce privește Încrederea, din păcate, sunt studii care arată că de unde nu-i...

Așa că e normal ca, pentru a tempera inflația de polițiști, legiuitorii să le  ofere seniorilor din sistem care au atins venerabila vârstă de 41-42, hai 48 de ani, o pensie simbolică de câteva zeci de mii de lei și să-i elibereze de stresul datoriei în slujba cetățenilor.  E drept, uneori se constată că unii dintre cei eliberați prematur sunt atât de necesari funcționării sistemului încât ăia care tocmai au aprobat pensionarea fac pe dracu’n patru să-i reangajeze. Se rezolvă simplu, de obicei. Reangajatul, pensionar de drept, adaugă noul salariu de proaspăt angajat venitului din pensie.

Trai, nineacă!

În plus, studiile arată că rezervele de Siguranță ale noului angajat, mai alaltăieri prăbușite, s-au regenerat miraculos la semnătură. Asta îi induce un alt tonus, motiv pentru care cetățeanul are toate motivele să doarmă buștean.

Eh, știu că Siguranța ar fi un subiect care lesne s-ar putea dezvolta.

Dar trebuie să echilibrăm cât de cât  prespectiva tratând, măcar în câteva vorbe, și Încrederea.

Încrederea este o noțiune abstractă. N-o poți atinge. Dacă la Siguranță poți, la o adică, să încadrezi instrumentul de lucru numit „pulan” (obiect concret, e ușor de asimilat înțelesul grație interacțiunii dintre acesta și unele zone corporale ale unor demonstranți neagreați, de exemplu), la Încredere e nevoie de o interpretare a unor acțiuni fără impact fizic.

O strădanie permanentă a oamenilor din sistem (observați, vă rog, cu câtă grijă ocolesc cuvântul „organ”) este aceea de a stabili căi de comunicare cu cei care-i plătesc. Să nu alunecați în confuzie, ați putea crede că sunt plătiți de șefi ori, la o adică, de cei care-i cadorisesc cu legi precum daruri de la Moș Crăciun. Ei bine, nu. Banii, așa puțini câți sunt, vin de la cei care cotizează neîncetat la punguța numită buget. Mă rog, știați asta dar nu strică să v-o reamintesc.

Ei, și, dacă la Siguranță pulanul e suficient de relevant, la comunicare lucrurile complică. Este, negreșit, o componentă a celeilalte jumătăți de slogan, Încrederea. Știu, o să ziceți că nu atât vorbele cât faptele contează. Și, smerit, o să fiu nevoit să vă dau dreptate. Așa e. Dar ia gândiți-vă cum arată Încrederea când cele două, faptele și comunicarea, se combină armonios.

E cunoscut, o întâmplare, unică în derularea ei în timp și spațiu, poate fi descrisă diferit de doi, trei sau mai mulți privitori. Să presupunem, de exemplu, că într-o piață oarecare se adună o mulțime oarecare. Au ei un păs și păsul ăsta e unul greu, de nesuportat. Mă abțin să dezvolt, e o poveste pe care o  știți și, chiar dacă nu ați fost acolo, ați putut vedea pe destule canale scene dintr-o relevantă exprimare a Siguranței și Încrederii.

Ei, uite, aș putea afirma că ce am văzut eu a fost o demonstrație îndreptățită a celor mulți. În opoziție, m-a oripilat reacția trupelor MI, de care-or fi fost ele, nici n-aș face vreo distincție dat fiind modul lor unitar de acțiune. Grenade, gaze asfixiante. Realizam că, în materie de Siguranță, pulanul era un instrument depășit, ca un alint tandru pe cocoașa nefericiților. M-aș hazarda să spun că la fel ca mine au văzut, au simțit și au interpretat cele văzute câteva milioane de oameni.

Numai că, la câteva zile după evenimente, în ideea insuflării dozei necesare de Încredere, a venit Comunicatul lor. Cum ziceam, mai mulți privitori, mai multe interpretări. Divesitate în perspectivă.

Din a lor, nu erau grenade ci buchețele cu flori de câmp.

Nu erau gaze ci aerosoli anti-bronșită.

Iar cei care au suferit greu de pe urma loviturilor de baston (pardon, pulan) au fost săracii pulangii, nu cei cu cocoașa umflată. Aveau dreptate, nu-i ușor să dai cât poți cu o bâtă într-un om lipsit de apărare.

Mai deunăzi nenorocitul ăsta de internet a pus lumină pe o altă întâmplare cu un agent și niște cetățeni de rând. Dacă nu știți, vă spun eu în două vorbe: doi cetățeni se deplasau cu mașinile,  în treaba lor,  prin intersecția de la Universitate (București, nu se poate să n-o știți). Nu erau singuri pe-acolo, firește, puhoaie de mașini curgeau din toate zările, ca de obicei.  Pentru Siguranță, în zonă își făcea treaba, așa cum și-o făcea, un agent. Nu importă genul.

Așaa, să vedeți. Cetățeanul X circulă regulamentar pe banda lui, cetățeanul Y ciupește semaforul (cică ar fi intrat pe roșu, conform celor zise de X), vine din lateral, taie o linie continuă și-i ia fața lu’ X care n-are încotro și frânează ca să nu se urce Y pe el. X spumegă, claxonează lung transmițând, așa cum se obișnuiește, un mesaj subînțeles. Însă, deh, părea că doar cu atât se alege. Y o calcă și dispare liniștit în zare.

Ei, ce e mai frumos de-abia acum vine! Siguranța se excită și-l extrage din trafic pe X. Urmează un dialog interesant. Agentul, n-are importanță genul, pune păcatul agresiunii în cârca lu’ X. Vă spun, în punctul ăsta al discuției mi-am amintit de vina demonstrantului din piață care l-a agresat cu cârca pe săracu’ pulangiu.

Mă gândesc că X, într-o primă fază, trebuie să fi fost nițel bulversat. În final, fiindcă o cameră de bord e deja un accesoriu banal într-o mașină iar X, băiat inspirat, circula cu accesoriul în funcțiune, agentul a avut bunul simț să accepte evidența și să-și corecteze, atât cât a putut, poziția. Adică nu era Mercedes ci era bicicletă. Și n-a primit-o șpagă, i-a fost furată.

Acuma, nu știu de ce am impresia că, dacă păcătoasa de cameră n-ar fi funcționat, X și-ar fi luat-o, curat constituțional.

Pe de altă parte, fiindcă internetul e o pacoste și lumea află o grămadă de lucruri pe care unii le-ar vrea dosite, un alt agent, din altă poziție, s-a simțit dator să dea explicații. Ca să înțelegeți, acest al doilea agent de-asta e plătit, să dea explicații. Purtător de cuvânt. Eu i-aș zice „Explicant” și-atât. În fond, nu e niciodată clar al cui cuvânt îl poartă. Să nu-mi spuneți „al instituției”, ar fi păcat să   încep să mă-ndoiesc de inteligența dumneavoastră.

Bun, explicația era că agentul cu Siguranța din intersecție (nu importă genul) a fost alert și observând că, în trafic, doi cetățeni au ceva de împărțit l-a poprit pe unul dintre ei. Fizic, înțeleg, ăla cu buba-n cap era deja departe așa că a acționat cu materialul care-i era la-ndemână. După Explicant, sugestia era că fișa postului ar fi obligat agentul Siguranță (nu importă...) să soluționeze cazul. Și, tot sugerat, l-ar fi tras pe dreapta (pe stânga, de fapt, conform dovezilor) pe X nu ca să-l incrimineze ci doar ca să culeagă informații pentru soluționarea cazului.

Între noi fie vorba, pun prinsoare că după aia, când a văzut amar de ploaie rea pe internet, agentul Siguranță (nu ...)  își reproșează niște chestii.

În ce-l privește pe Explicant, mă-ntreb dacă nu-l plătim prea mult.

Ori n-a văzut filmulețul de pe net  decât pe feliuțe și i-a scăpat faza cu tentativa agentului Siguranță (...) de a-l căpăci pe X.

Ori ne crede pe toți tâmpiți.

Ori știe bine că Explică gogomănii dar nu-i pasă. Dă-i în mă-sa de câini, poa’ să latre! Ce, e prima oară?!

Ori atâta poate. Și zic iar, îl plătim prea mult. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, de ce ne-ar fi mai bine cu un altul care se pricepe să răstălmăcească faptele inteligent și  convingător? Mai bine să-l lăsăm p-ăsta. Măcar la dumnealui se vede clar unde suferă de distorsiune a perspectivei.

Veți fi băgat de seamă, cu siguranță (nu e peiorativ, de data asta) că toate cele de mai sus nu blamează instituția ci unele năravuri. Lipite de o parte dintre reprezentanți, nefericit împinși în față de conjunctură. Nu-mi cereți să definesc „conjunctura”. Aș bâjbâi printre presupuneri, mai mult sau mai puțin fondate și, eventual, aș putea enumera unele lucruri care se văd. Mai bine imaginați-vă domniile voastre cum e treaba cu conjunctura.

Adevărul e că Poliția, Ministerul în cauză, este o instituție respectabilă prin destinația și atribuțiile ei. Fără îndoială că funcționează în serviciul nostru prin cei pe care nu-i vedem. Profesioniști dedicați, care suferă atunci când colegi de-ai lor discreditează ideea de polițist. Știu că sunt mulți dintre noi care cunosc astfel de oameni.

Cinste lor!

 

Ștefan,

09.01.2021