Trotuarul și orașul

Trotuarul ar fi fost unul normal, croit pentru necesitățile firești ale cetățeanului. De la gard până la bordură măsoară vreo 3 metri, poate nițel mai mult. Adică destul cât să circule o mamă și-un tată care-și plimbă bebicu-n cărucior pe un sens și, eventual, alții la fel care-ar merge pe celălalt sens. Fără să se izbească unii de alții.

Numai că București e un oraș marcat, la tot pasul, de cei care-l locuiesc. Ar fi putut fi invers, orașul să-și pună amprenta personalității asupra cetățeanului, dar nu e. Dintr-o rațiune simplă, nu-i destul să ai statut de capitală ca să și arăți precum alte capitale. Eventual europene, dar nu-i musai. 

Trotuarul în cauză pierduse o bună bucată din destinația firească în favoarea unei parcări ad-hoc. Un lung șir de mașini mărgineau bordura, dar nu pe-afară, pe carosabil, cum ar părea normal, ci pe interior. Așa încât mama care-și plimba bebicu-n cărucior, ca și noi, ceilalți călcători pe trotuar, ne cam înghesuiam pe ce ne rămăsese. Era mămica și copilul, pe urmă ea, doamna care se grăbea și-n spatele amândurora eu, care nu mă grăbeam. Doamna care se grăbea era destul de multă, ca să zic așa, astfel încât nu vedeam decât o parte infimă din mămică. Tocmai mă trecea gândul că, date fiind dimensiunile dosului, decizia de a-l îmbrăca cu pantaloni mulați, elastici, este de un definitoriu prost gust, când îmi dau seama că doamna fremăta de nerăbdare să depășească. Ușor iritată, mai trage odată din țigară (fuma, vă spun acum), dă să ocolească prin dreapta, dar nu-i iese, apoi reușește prin stânga. Acum devenise un fel de antemergător al căruțului copilului. Mi-am dat seama atunci că nu se grăbea undeva, de fapt, voia numai să fie ea în față, nu mămica. Mergea în același ritm, cu țigara fumegând fix în nasul copilului. Cale de câteva zeci de metri doamna l-a pregătit temeinic pe ăl mic pentru viața ce va să vină și neajunsul de a respira aer în București. Până când chiștocului i-a venit obștescul sfârșit și, firește, doamna l-a abandonat din mers, indiferentă, acolo, pe trotuar. Nimic anormal, chiștocul era la el acasă, printre gume și scuipați, printre zeci de alte mucuri vechi, mai ponosite și călcate. Multe altele se plimbă prin București lipite de tălpi. Puteți adăuga, dacă chiar vreți o imagine mai amplă, niscaiva ambalaje zburătăcite, mai mari ori mai mici și, din loc în loc, creații organice canine.

N-or fi majoritari. Poate că cei cu șapte ani de-acasă vor fi fiind mai mulți. Numai că par să fie destui cât să marcheze străzile, cartierul, orașul. Mă gândesc că nici n-ar putea fi altfel într-un oraș în care sentimentul de cetățean e cvasiinexistent, iar edilii sunt mai degrabă vânători de voturi decât slujitori ai urbei. 

N-am putut să mă abțin și i-am zis. Firește, m-am ales cu o privire neagră și o înjurătură printre dinți. 

Mămica m-a privit abătută și a dat din cap cu deznădejde: 

„- Știți ce-i mai rău? îmi zice. Ăștia procreează...”

Ștefan,

27.09.2019