Rezonanțele Săpoca

Nu-mi amintesc vreo dimineață în care să se trezească după mine. Curtea era mare, treburi erau multe iar în ADNul său nu se încurcase nici-o crenguță cu leneveală. Acum, dacă mă uit în urmă, nici nu știu dacă tata muncea atât  pentru că trebuia, pentru că și alții ca el trudeau la fel de mult ori pentru că iubea munca și rodul trudei. Nu se crăpa bine de ziuă și el robotea prin curte să pună toate cele la rostul zilei. Pe când făceam eu ochi el deja era plecat cu nenea Varga la cine știe ce utilaj cât casa care avea nevoie de priceperea și vlaga lor de zi cu zi. Deie-le Domnul odihnă acolo unde sunt, poate în curtea din spate a raiului amândoi șurubăresc la o dragă ori poate că El i-o fi așezat la umbră, la odihnă și le-o fi dat pe mână oarece ucenici pe care să-i învețe datoria trudei și bucuria muncii bine făcute.

Despre tatăl nostru din curtea casei nu poți crește decât cu convingerea că el știe toate cele și poate, dacă-și pune mintea, să mute fiarele alea în spatele grădinii și să scoată, neobosit, zeci de găleți cu apă din adâncul fântânii. Fără să obosească! Tata știe, tata poate! La grădiniță, bunăoară, Adina i-a înfundat pe toți cu argumentul cel de pe urmă: tatăl ei, după cum afirmă, poate să desfacă singur capacul de la sticla de Coca-Cola! Ei, poftim! Cum să te bați cu așa ceva?!

Despre icoana tatălui poți spune și asculta povești oricând, numai să-ți fie aproape niscaiva urechi să asculte și suflete să vibreze. Gânduri către alți tați, icoane dezvelite în suflete la ceas de aduceri aminte. Poate că sună patetic dar, știți bine, nu e.

La Săpoca, un om căruia viața, viața lui, cu tot ce i-a fost dat să trăiască, i-a rătăcit mințile, a ucis alți câțiva cu un suport pentru perfuzii. Paradox, o minte pierdută a găsit o cale nefastă să transforme o unealtă perfect pozitivă într-o armă fatală.

Și de-aia mi-am adus aminte…  

Pe tata am început să-l pierdem într-o seară de septembrie. Scosesem împreună Kama din puț, stătea să se-adumbrească și mă gândeam că trebuie să-i dăm zor. Kama era doar o pompă banală, până și eu aveam idee cum și unde să pun garnitura cea nouă în locul celei uzate. Nu pricepeam de ce se tot moșmondește la două șuruburi, mama ei de pompă, hai că ne prinde noaptea!

Și-l privesc în ochi și nu-mi dau seama de ce e ceață în privirea lui. Nici n-am înțeles atunci, am tras numa’ pompa spre mine, am scos capacul, am schimbat garnitura. Tata se așezase învins pe șezut și-și ștergea preocupat mâinile. N-a durat mult, cât să înșurubez la loc țeava de deasupra, apoi mi-a luat lucrul din mână și a terminat el cum se cuvine. Ca un tată ce se afla, care știe și poate tot.

Dar a fost acolo ceva…

După câteva luni tăiam porcul. Nenea Paul, fratele lui mai mic, n-a venit anul ăla. Bănuiam că n-avea să ne fie deloc ușor, nenea era Chef de-a binelea, că doar nu fite-cine știe protocolul cel simplu și complicat al tăierii porcului, cu toate cele, de la prima țuică fiartă până la nașterea meșteșugită a șuncilor, mușchiulețului și a osânzei pentru cozonaci. Nu-i bai, zic eu optimist, că doară cine nu știe? De la porc arunci doar unghiile, restul le găsim noi locul în vreun fel!

La năbușitul sub pătura aburindă tata s-a pierdut. Era momentul în care ei, bărbații, sorbeau a doua țuică fiartă, până când Ghiță se răscocea după foc de paie și opăreală cu apă clocotită și-și frăgezea pielea. Și numa’ ce văd că iarăși tata se lasă, fără vlagă, pe șezut și iar ceața se așterne pe mintea și privirea lui. De data asta timp mai lung, gândul meu că nu-s toate la locul lor. Și tristețe.

Doctori, căutări, pierderi din ce în ce mai dese. Rătăciri, uitare și durerea lui și a noastră. Lumea lui, fără repere, adesea fără somn.

Și Săpoca lui.

Într-o vreme mama n-a mai rezistat. Ne-a fost limpede că strădania ei de a-i fi alături o stinge mai repede pe ea decât îl doboară soarta pe el. Și-am hotărât să-i dăm un răgaz, măcar o săptămână. Nu-și dorea decât să poată dormi o noapte-două ca un om normal dar nici nu se-ndura să-l lase pe mâna oricui. Am liniștit-o, cea mai firească soluție era să-l dăm în grija celor care știu ce-i aia boală și, mai ales, știu cum să-l trateze.

Bălăceanca. Acolo ne-au trimis.

Habar n-am cum e Bălăceanca acum.

De la povestea pe care v-o spun să tot fi trecut vreo 23-25 de ani.

A doua zi după internare ne-am dus să-l vedem. „Ia câteva pâini cu tine, îmi zice cumnatu’, o să vezi tu de ce”.

În curte, de cum intru, sunt înconjurat de câțiva bolnavi. Le e foame. Uite de-aia! Habar n-am dacă spitalul nu-i hrănea suficient, știam însă că foamea continuă poate fi un simptom.

Pe o alee ne întâmpină o pacientă cu poalele halatului fluturând și comorile la vedere. Ni se oferă, așa cum e, iar grimasa ei de zâmbet mă străbate dintr-o involuntară reacție de dezgust la durere amară și tristă.

Pe tata îl găsim în rezerva lui. Nu-l găsim, de fapt, îl auzim. Bate în ușă cu disperare, vrea să iasă, nu înțelege de ce e încuiat acolo. Nu e singur, mai e un bolnav cu el, agitat și acela dar în alt fel. Nu reușesc să mă adun, nu mi-e clar ce se întâmplă, alerg după cineva care are o cheie, nu găsesc o asistentă, ajung la camera de gardă, doctorul e gras și transpirat, încearcă să-mi explice de ce e necesar să fie sub control, adică încuiat, „nu avem oameni care să-l supravegheze în orice moment și ne e teamă că-l pierdem, s-a mai întâmplat”. A fost legat o vreme de pat dar n-a suportat, urla tot timpul, așa că l-au dezlegat dar au încuiat ușa. E sigur așa, n-o să-l piardă.

Ne-a recunoscut. E o bucurie asta și pentru el dar și pentru noi, începuse deja să nu-i mai recunoască pe toți cei care formau lumea lui. Tata n-a fost niciodată gras, nici măcar împlinit. Acum, însă, am putut să-l văd așa cum îl adusese boala și cum îi scotea pijamaua trupul în evidență. Bluza cu un singur nasture, el costeliv și puțin adus, pantalonul legat cu șnur undeva într-o parte, cu șlițul larg desfăcut. Primul gând a fost să-l luăm acasă. „mă descurc eu, zice mama, cum m-am descurcat și până acum. Nu-l putem lăsa aici”.

„Nu vă putem da efectele zice doctorul, și trebuie să predați pijamaua.”

Dacă n-aș fi fost atât de furios aș fi râs în hohote. Pijama?! Serios?

Pe drum spre casă tata a văzut vaci. „Alea” au fost un motiv de bucurie plină, „ăla” „aia” și „alea” erau mulțimea de obiecte, ființe și situații care populau lumea lui actuală, înlocuind vechea lume, cea conștientă. Vacile „alea”, însă, de data asta, au fost o urmă conștientă dar fără nume din trecutul său. Un pic de lumină în ceața lui și câteva lacrimi în ochii noștri.

Nu sunt în stare să localizez în timp episodul. Coșmarul. Nici nu mai știu cât a mai trăit tata după aceea. Nu știu dacă noi, cei care am trait lângă el până s-a stins, vom fi reușit să-i oferim cea mai bună îngrijire. Habar n-aveam ce-i aia boală psihică, cum se scrie Alțhaimăr. Știu numai că locul în care se presupune că bolnavii cu astfel de boli sunt tratați și îngrijiți și oamenii care au habar de toate astea, atunci, la acel moment, au eșuat. Ba, la o adică, după cele pe care le-am văzut, mi-e greu să cred că modul în care l-au tratat pe tatăl meu ar fi adus un dram de beneficiu. Îndrăznesc să spun că dimpotrivă.

Pe drum spre casă a fost ultima oară când am simțit că tata era fericit. Era limpede că știa de unde plecase,  știa că suntem ai lui, că îl iubim și ne iubea. Trăise Săpoca lui de-atunci și ceva se rupsese adânc în el iar noi, doctorii nepricepuți de-acasă, pusesem o alinare pe cugetul său  rătăcit.

Mă gândesc că, totuși, tata încă se trezește de dimineață și îngrijește grădina. Cea din curtea noastră stârnea admirația celor care ne treceau poarta, mi-e greu să cred că acum l-ar răbda  inima să vadă vreo buruiană acolo, printre brazde. Apoi, pe la vreo șase jumate, cred că-l strigă nenea Varga să-l ducă la draga defectă de la cotul Edenului. Și mai cred că, de fapt, tot tata meșterește până-i dă de cap. Nu-l lasă inima pe el să stea deoparte și să se uite cum își dau ucenicii cu cheia-n dește.

Ștefan,

19.08.2019