Domnul Tăriceanu a luat, într-un final, decizia corectă. La deal, din
păcate pentru el, nu se mai poate. Așa că
își pune punga sub cur și-și dă drumul la vale.
Am stat o vreme într-o cumpănă cât e
drept să-l evoc pe conu’ Iancu și cât e loc pentru o analiză fără zâmbete care,
de m-ar duce mintea destul, și-ar găsi locul în cele de mai jos.
Am un anumit cerc de amici care l-ar aplauda pe conu Iancu.
O oarecare minoritate, însă, m-ar
bate la fund cu argumente serioase, cum ar fi ălea care zic că poți să râzi ca
prostu’ la crâșma satului de Farfuridi
ori coana Mița cu condiția să ai
scăfârlia suficient de țapănă cât să suporte și oalele civice sparte drept în
moalele proprii și, în plus, pe cheltuială persoană fizică.
Domnul Tăriceanu a stat o vreme în cumpănă ce-i de făcut.
Mă gândesc că, dacă s-a bălăcit atâta amar de vreme pe rândul din față, a
avut argumente.
Amicii minoritari ar putea invoca inteligența nativă și circumstanțială a
domnului Tăriceanu.
Partizanii conului Iancu m-ar umili cu un argument, paradoxal din partea
lor, rațional: omu’ a fost ales, e o balanță în procesul ăsta, una în care un catindat
pune oarece valori pe un talger iar
succesul lui derivă din greutatea ăluilalt talger, adică voturile ălora de la
crâșmă. Ăia cărora nu le clar cu cine votează până când nu le deschide coana
Joițica perspectiva.
Dl. Tăriceanu stă acuma pe un colț de masă politică. Undeva în zona numită, în unele scenarii, „țara
nimănui”. Nu e o zonă confortabilă, cel care-și face cort acolo nu și-l face că
ar vrea ci că n-are încotro.
Conu’ Iancu, de-ar fi să-l întrebăm, ne-ar spune că săracu’ dom Tăriceanu a
epuizat rezerva de scrisorele de amor de la becheri, peroane importante, către
unele conițe cu ceva nuri atrăgători în politichia autohtonă. La o adică, așa
s-ar explica lungul șir de tentative conjugale, fix consecințe de scrisori
pierdute. Eh, bârfe colaterale!
Amicii serioși ne-ar atrage atenția că același domn Tăriceanu n-a reușit,
de-a lungul vremii democratice românești, să ne servească decât supe fără gust
și eschive politice. Unul dintre ei, amic deschis la minte, biolog, mi-a pus în
față un desen relevant cu un parazit care tot suge dintr-o gazdă ori alta până
când fie gazdele mor (parcă are sens!) fie parazitul suge mai mult decât ar fi
gazda dispusă să-l hrănească.
Mi-ar fi fost drag să trag linie și să găsesc oarece prevalențe raționale. Unele
care să ia fața celor din tabăra conului Iancu.
Nici o șansă.
Preferam să se vadă, fără nuanțe hazlii, că domnul Tăriceanu e doar un
oportunist clasic. Un fel de balon de săpun care se sparge firesc atunci când
nu-l mai ține învelișul. Biologul m-a dezarmat când mi-a relevat că săracul
catindat Tăriceanu (țepuit) la prezidențiale nu e nici măcar original. Seamănă ca
două picături de ce-oți vrea voi cu alt
sărac domn țepuit, Crin Antonescu. Amândoi niște foste zglobii vietăți rejectate de un sistem care nu-i mai vrea.
Privind de jur împrejur bag de seamă o sănătoasă voie bună.
Încă nu s-au aprins artifcii și nici nu s-au deschis șampaniile dar sunt semne
că unele vietăți politice, fie presonaje fizice fie organisme pluricelulare gen partid, gâfâie
greu a final de drum. De-ar fi după bunul simț, să le spunem creștinește
„odihniți-vă de-a pururi!”.
Plec pios capul dar nu mi-e dat să
mă reculeg pe deplin. Amicii hazlii îmi reamintesc cine deschidea parada care
consfințea trimfătoarea alegere a distinsului Agamiță...
Ștefan,
28.08.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu