Marți, radiografia ceasurilor rele

Marțea mă trezesc fără chef.

Cinstit să fiu, nivelul chefului e cât se poate de egal cu cel de luni. Și oarecum la fel ca ăla de vineri.

Da’ marți e serios rău.

Bunăoară ultima marțe a fost grav.

Am deschis ochii prea devreme și ăsta nu e niciodată semn bun. La geamul dinspre baie nu mai ciripeau cele două vrăbii ci guguștiucul. A pagubă, din câte mi-am dat seama, nu i-a răspuns nimeni nici de-a fată, nici de-a tată. Ca o primăvară-n gol.

M-am uitat nițel în sus, cât să trec de coama blocului de-alături, nici vorbă de cer senin, plumb greu și tristețe’a ploaie. La țeavă apă rece vreo două minute. S-a-ncălzit taman când eram aproape gata cu bărbieritul, la zona de sub nas.

În program era perioada de bâțâială care-mi amorțește conștiința. Zic că fac mișcarea care-mi ține tonusul deasupra. Azi nu, că-i prea devreme și la geam nu m-au desfătat drăguțele ci un trubadur trist și nesatisfăcut.

Nici cafeaua nu-mi place. E un gând acolo, disimulat în dosul sorbăielii fals încântate. „Ai dat ca prostu’ un buzunar de bani pe măgăoaia asta zgomotoasă doar pentru că știe să facă spumă. Nici să nu-ndrăznești să ceri cafea la ibric, d-aia bună și gustoasă ca-n vremurile bune, că ți-o iei!”  Tac și-o beau.

Nu-mi fac programul, e făcut de ieri. Acum trebuie doar să prioritizez treburile. Rezemată cu o mână de perete, soacră-mea se chiorăște-n calendar și trage  un semn cu pixul peste pătrățica de serviciu. Clatină din cap și numa’ ce-o aud mormăind a pagubă,  „marți, trei ceasuri rele!”

Asta-mi lipsea!

Vărs leșia la chiuvetă, spăl ceașca conștiincios (apăi cum, că doar era cu ochii pe mine) și cotrobăi după cele trebuincioase să plec la drum. Cheia mașinii, cheile de-acasă, laptop, aia, ailaltă. Nevasta e la ușă cu umbrela în mână și cu umplutura din program, la 4 jumate vii să mă iei.

Până la mașină trag o conlcuzie, negreșit primul ceas a trecut, prea multe strâmbe s-au bulucit de-a proasta. Parcă pândeau să vină la vale din crucea nopții de luni către beleaua de marți.

„Bună dimineața – bună dimineața!” bună pe ...

Vasile e mai bleg ca mine, are încă urdori la ochi și chef de viață ca o mâță udă. A ieșit cu potaia la nevoi și o  așteaptă să-și termine opera. Nu era neapărat în program da’ n-are încotro, vrea, nu vrea, o așteaptă să finalizeze și o repriză de socializare cu un maidanez. Vasile nu știe partea asta, trage din țigară pe gărduțul din dosul blocului iar artista e-n tandrețuri la fereală, după colț.

În trafic e așa cum știți.

Nu contabilizez ca ceasul rău. Traficul e așa cum e, banal și constant. Nu-i poți pune etichete de marți ori joi, dimineața ori la prânz. Traficul e gri. Înghesuială și înjurături. Ambreiaj, a-ntâia, a doua dacă ai noroc,  ochi beliți fie ca să te ferești fie ca să asezonezi cum se cuvine urările de bine. N-ai încotro, când scapi de la semafor o calci și stai lipit bine de curul ăluia din față. Numa’ destul cât să nu vezi groapa. Te consolezi că a luat-o și el, crăpa-i-ar capra! Nu, nu e ceasul de la prânz. Întâi că e prea devreme apoi că prea ai scăpat ieftin, acolo o gâlmă mică pe cauciuc nu se pune ca ceas rău!

De obicei marțea afli de la partener că a pierdut proiectul.

Până la vestea asta tocmai mă bucuram de cafeaua la ibric  și bomboana cu mentă. Nici p-asta n-am terminat-o, mama ei de marțe! Dacă nici ăsta nu-i ceas apăi nici  marțea nu-i de-a reaua!

La 5 fără 10 ajung unde trebuia să fiu la 4 jumate. „Trafic”, zic, nici n-a fost nevoie să zică ceva. A fost destul să se uite lung prin mine.

Mama ei! Toate-mi sunt de-andoaselea azi! Oi prinde măcar un semafor pe verde până acasă?! Mi-e  înnorat și nici ploaia nu-i departe. Trag de sprâncene-n sus și mă screm să zic cu talent bancu’ ăla cu doctorii, unu’ veterinar și ălălalt de-al nostru. Poate zâmbește măcar. Numa’ că  fix la poantă am ajuns în parcare unde, ia ghici, pe locul meu era o mașină. N-a ieșit cum trebuie, am stricat tot bancu’.

E ca o scenă într-un film tematic. Doi triști urcând scările spre casă, scormonindu-se după chei, la ceas de seară. Numărând în gând ori printre dinți ceasurile  proaste, zgură-n calendar pe înc-o zi de marți.

Poate veți fi dat de sensul poveștii chiar înainte să vă spun.

Nu-i de marți.

E despre ce putem trăi oricând, fie joi fie duminică.

E despre ce ne apasă cugetul fără temei pentru că nu avem perspectivă.

Fiindcă de cele mai multe ori ne imaginăm că ne e rău pentru că nu realizăm cu adevărat cum arată răul cel rău.

Ștefan,

17.05.2019