Postul nostru cel de toate zilele

Diminețile cotidiene se nasc din același univers discret. Din viața noastră de după vis, din lumea în care trăim dincolo de noi. Uite, mă gândesc că trecem dintr-o zi în alta tranzitând, voluntar și inconștient, două lumi. Una albă ori  gri, cenușie sau neagră, precum ne e trăirea stării noastre cea cu ochii deschiși.  Alta absconsă în subconștient,  viețuind pe după starea noastră cea adormită, molcom, în faldurile din cortina somnului. Uneori albă ori gri, alteori cenușie ori neagră, precum ne e trăirea cea cu ochii închiși. O viață? Două vieți?

   Diminețile cotidiene pot fi, oricare dintre ele, un nou început.  

Fiin’că orice vei fi trăit în vis, alb diafan ori negru coșmar, în zori deschizi ochii  în viața în care tu alegi. Oricare dintre dimineți poate fi cea în care iei o decizie.

   Periodic, mă încearcă tentația postului. Nu-i greu de ghicit. Creștin declarat, nașterea și învierea Domnului sunt cele două sărbători majore din an pe care le trăiesc fără rezerve chiar dacă nu mă încearcă fiorul mistic al credinței dincolo de înțelegere. Îmbătat de colinde și zvon de clopoței pe-o parte, legat strâns de nădejdea mântuirii pe dincolo, mă las atras de dorința de a fi mai bun, măcar atunci, în preajma Sărbătorilor. Haide, îmi zic, n-o fi atât de greu ca măcar acum, în Post, să renunți la ce nu se cade și, mai ales, să fii mai bun. E pozitiv și gândul. A fi mai bun presupune, firește, a fi fundamental bun.

   Despre cum e să fii bun pur și simplu am învățat, cel mai aproape, de la ei. Cei care au deprins a trăi sub aripa noastră, a mea și a Maiei. Puii noștri. Ușor descumpănit la început, nepregătit să înțeleg, am sfârșit pricepând cum e să fii așa cum ești fără să faci eforturi să fii. Acuma, ca să știți, mă-ndoiesc că  ăl mare or ăl mic își vor pune, în viitorul apropiat,  problema Postului ca pe o perioadă specială în care-i musai să uiți de mâncări de dulce și, mai ales, să fii și să gândești doar de bine.

  Pe rând.

  Cel mare trebuia să treacă, la serviciu, o noapte lungă și dușmănoasă. L-am lăsat, într-o noapte de revelion, în Piața cea mare, butonând oarece aparate de sunet și imagini. Viscol și ninsoare. Ger ca-n Siberia. Dimineața a ajuns acasă fără căciulă și fără mănuși. I le dăduse colegului care trebuia să manevreze cablul în spatele cameramanului de pe scenă, ăl cu camera  mobilă. Băiatu’ ăla avusese mai mare nevoie de ele decât el.

   Pe cel mic îl tot împrumut cu bani. Întâi m-am mâniat. Ce naiba! El câștigă cam tot atâția bani ca și mine, ar face bine să-i ajungă! M-am zburlit la el ținându-i lecții de viață și de bună cumpătare. Pe urmă am aflat: Dana, o „fostă” cu care împărțise o bună bucată de viață, avea mare nevoie de sprijin iar mai recent Cristi, amicul ăla pe care-l știam și eu, e în spital cu pancreatită. Muncește la negru și nu are asigurare.

   Și  uite-așa am simțit cum ar fi să fii bun toată ziua, fără să-ți propui să fii azi mai bun decât ieri. Cam cum ar fi, la o adică, să ne asumăm Postul ca pe trăirea noastră cea din toate zilele.

   Mâine noapte o să mai aflăm odată Lumina cea care ne dă nădejde și sprijin.

Să vă fie bine, prieteni!

Ștefan,

18.04.2014