ADN

E un mediu de stocare. Ca un fel de stick la purtător.

Unu’ pe care-l tot cari în oase, sânge, păr și unghii și care salvează diverse date  pe serpentine. Adică informații despre ce anume-ți face rău, câte șanse ai să dai de dracu’ într-o anume conjunctură, la o anume cotitură și, dacă ai destulă minte să pricepi, niște trageri de mânecă de genul „de chestia asta ori aia ai face bine să te păzești”. Ăia care știu citi pe spiralele-alea poa’ să afle cam ce-ți place și care anume provocare te-ar putea pune, de fiecare dată, pe jar. Și să nu-i reziști. Pui botu’ garantat, nu contează câte argumente de bun simț ți se pun de-a curmezișu’.

Ieri, alaltăieri fu sfântul Bubumaia.

Știți și voi cum e, te gâdilă undeva când sună telefonu’ și unu’ altu’ te scarpină-n coarne cu urări de bine. Unchi, mătuși, nepoți, colegi de trudă și pretenari. „La mulți ani, Sfinte! Să ai... să fii... să-ți aducă... să fie tare ca fieru’...  pă-ndelete și pă babe și pă fete!”  Oof, mă iertați, îs roșu’n obraji ca o fată mare, numa’ de m-ați vedea...

Anu’ ăsta, dincolo de cei pe care-i tot simt lângă suflet și care mă blagoslovesc an de an,  am primit trei telefoane extra. De la trei foști tovarăși de armată. George, Gigi și Laurențiu. Cum mi-au dat de urmă? Nu importă, ezigstă o esplicație. Știți ce importă? Că indiferent câte zeci de ani au trecut de atunci, cineva are o poză cu mine în minte. Și nu numai o poză, chiar o vorbă, o-ntâmplare.

N-o să vă spui despre primii doi. Nu acu’, poate altădată.

Laurențiu!

Ne adunasem, toți ceilalți, de vreo două săptămâni în unitatea care urma să ne fie casă pentru vreo doi ani. N-aș zice că sărisem dincolo de șocul schimbării modului de viață. Încă munceau unii la spargerea eu-rilor individuale, preocupați să ne scoată din pieile personale ca să creeze o masa amorfă motivată de un alt fel de personalitate, una colectivă. P-onoarea mea dacă, așa, în proporție de 98-99 la sută nu reușeau! E acolo un sistem aparte care-ți anulează grosu’ din ceea ce ești ca să modeleze în indivizi o conștiință de furnicar. Nici acu’, după atâția amar de ani, n-aș băga mâna-n foc că era complet de rău.  Armată, anume specific, anume cerințe. În fine, altă discuție...

Laurențiu! Întâi n-am priceput.

Îl priveam cum stă acolo, în hol, abia sosit, vădit confuz. Neștiind cum să-și  acordeze propria existență la mediul ăsta de rahat în care a poposit. Unii răcneau ordine, aștilalți ne aliniam, ne-ntorceam, executam. El stătea lângă valiză, rezemat de caloriferul din hol, neștiind cine-o să fie ăla care-o să-l scoată din starea aia în care se amestecau teama, confuzia, repulsia. Păi cum altfel? Venea dintr-o lume în care viața proprie era guvernată de deciziile proprii și aterizase în una în care, știa asta dinainte, controlul era preluat de alții. P-ormă am aflat. Și l-am înțeles mai bine ca oricare altu’. Rahatu’ ei de viață! De ce trebuie să te-nchini vrerii altora? Adică de ce-ar fi musai să pleci în armată că vor ei, când vor ei? Ca să știți, cu mai bine de un an în urmă io n-am vrut să merg la comisariat când mi-au zis ăia să mă duc, ca să mă treacă în catastifele lor la recrutare. Au venit ei după mine la școală după vreo trei săptămâni și m-au plimbat, cu escortă în uniformă de milițian, pe la fel de fel de birouri și cabinete medicale. Firește că mi-au tras-o!  Căposu’ din mine tot ținea coada sus, iar ei m-au priponit pentru doi ani, îmbrăcat în marinel. Halal!

Și-acum, fratele meu Laurențiu! Alt oraș, altă viață, aceeași frondă. Când toți tovarășii lui se-ncolonau să urce-n autobuz către gară, când ofițeru’ăla din comisariatul din Galați îi mâna spre ieșire, Laurențiu s-a tupilat în spatele curții, a sărit gardul și s-a tot dus. Povești despre ce-i aia armată știa toată lumea. Când ești un Laurențiu cum aia mă-sii să tragi către autobuzu’ cu fantome când lași în urmă frumusețe de fată cu lacrimi în obraz? L-au tot căutat în Galați vreo două săptămâni. Ziua zăcea la fereală în casa gagicii și noaptea bătea străzile prin cartier. Să ia aer. Grijă mare acasă la el, scormoneală plină de zel la comisariat, nu-i simplu să fii fr’un ofițer responsabil și să te-ncarci cu un astfel de „eveniment”. L-a găbjit sor-sa, în una din nopțile în care se răcorea de stres bântuind pe ulițele din prejma hogeacului. Mirosise ea cam pe undea-ar putea să-și găzduiască nesupunerea. Și, după două zile, Laurențiu rezema caloriferul din hol, în UM 020... Teamă, repulsie și frondă. Cu timpul, de teamă s-a scuturat. Greața de regulamente și fronda nu l-au părăsit nicicând. N-a știut niciodată să bată un pas de defilare regulamentar, n-a acceptat niciodată să fie doar o piesă dintr-un puzzle. A refuzat canoanele care nu-l defineau și, ceea ce e al naibii de remarcabil, a făcut-o atât de natural încât, cu toate că purtam aceleași haine, nu părea că e unul de-ai noștri, un oarecare individ în albastru.

Moțul poveștii de armată:  când mai aveam două-trei zile până la „liberare”, un nu știu ce nimurici galonat îl trimite pe Laurențiu la arest. Pentru nu știu ce mă-sa de abatere. 10 zile! Frățioare, dacă știi ce-i aia AMR, dacă ai idee cum e să numeri nu zilele, ci ceasurile și să te lege ăia vreo săptămână în plus în vreme ce tovarășii tăi vor fi plecat, ăpăi numa’ atunci știi ce-a fost în sufletu’ lui. Și-mi mai aduc aminte un lucru: mă mai leagă de Laurențiu drumul către Golgota lui. Cineva de sus a vrut ca eu să fiu de serviciu atunci și să-l escortez, cu arma-n spate, cale de câțiva kilometri spre arest. ...tu-i de viață, cum le pune ea pe canava!! Da’ Domnu’i mare și blând, cu voia cerului s-au îndurat ăia din capu’ mesei și l-au grațiat, a plecat acasă cu noi odată.

Știți voi cum e să-ți bată-n poartă Laurențiu (mă rog, la telefon, știți voi), după vro’ treișcinci de an, ca să-ți zică de bine? nu știți. Poate, oleacă, ați putea bănui. Io po’ să vă zic că, neavând  nici un fel de pregătire prealabilă pentru așa ceva, e bine să ai un scaun, ceva, pe-aproape de-o fi să ți se moaie genunchii,  să ții tăria la-ndemână de-o fi să și se moaie graiu’ și să știi tuși teatral, ca și cum te-ai fi-nnecat cu palincă, numa’ ca să nu bage ăia de seamă că-ți pișă ochii de suflet moale.

P’ormă, dacă vreți să știți, a mai tare treabă e asta: Laurențiu mai sare o dată gardu’. Luna viitoare pleacă, aia mă-sii de viață, în Anglia! De-a binelea!

Ce contează câți ani se-adună în sacul din spinare? E în ADN.

E, acolo, pe una dintre spirale, un amar de scriitură genetică. Una care stârnește veșnic furtuni, nesupunere și neastâmpăr.

Mama lor de garduri!!

Ștefan,

30.12.2012