La semafor -Ea și El

Erau doar ei doi în micul Ford.

 
Nu mă grăbeam. Am scos din viteză și am rulat molcom către fordulețul din față. Acolo, la semaforul ăla, pe strada aia cu nume frumos, fac mereu aceeași manevră. Aștept verdele și o las moale, rulând la vale, lăsându-mă în voia inerției. Am timp să mă uit spre dreapta. E, pe partea aia, o curte cu trei câini care fac spectacol. Nu-i știu după soi dar e unu’ care, barosan fiind, își permite să-i trateze condescendent pe ceilalți doi, niște pitici jucăuși care-i caută pricină barosanului. Nu că ar avea ceva cu el ori oarece teritorii de revendicat. Au doar o nepotolită poftă de joacă. Par mulțumiți dacă au după ce să-și lingă botul și, mai ales, dacă Nenea, colocatarul lor cam de patru ori mai mare, își face timp, din când în când, să-i tăvălească amical.

Azi nu i-am văzut.

Am scos din viteză și mă pregăteam să mă bucur de spectacolul canin. Nu v-am zis, strada se cheamă CÂMPUL CU NARCISE. Dacă denumirea în sine vi se pare  un vers dintr-o pastorală înseamnă că m-ați îndatorat, musai să ne vedem să vă fac cinste cu-o bere.

Cățeii  jucăuși nu erau la vedere. Probabil că se tolăneau la umbră  pe sub gard ori vor fi fost prin fundul curții. Destul să nu-i pot vedea, n-am adăstat prea mult căutându-i din ochi. Mi-am zis că-i pot vedea mâine, poimâine ori în oricare din multele zile care vor veni. Și, ca de obicei, voi păși zâmbind în universul lor lipsit de griji, amuzându-mă și uitând de oboseală și plictis.  

În forduleț erau doar ei doi. El la volan, ea alături. Ea aplecată binișor către el,  cu palma stângă pe obrazul lui drept, sărutându-i colțul gurii. Întâi el mi s-a părut cam absent. „Nesimțit” mi-am zis privind profilul copilei și ceafa neclintită a tânărului. Aplecată cât o ținea centura, de tot topită în dragostea ei, sorbindu-l din ochi. Apoi s-a întors și el. I-a spus ceva, a râs, și-a frecat nasul de nasul ei și a sărutat-o lung, mâncându-i buzele, țucându-i nasul și fruntea. Privind-o în adâncul ochilor. Și-au creat, acolo în burta micuțului Ford, universul lor propriu în care era lumină și vraja aia inefabilă care alungă răul și urâtul.

Uite, mi-am zis, musai să treci cât mai des pe CÂMPUL CU NARCISE. Nu e cine știe ce stradă, nu-i nici lungă și nici largă. Doar că aici poți să simți atingerea mai multor lumi. Dacă deschizi bine ochii, ai putea să te mai scuturi de cenușa de peste zi bucurându-te de hârjoana celor trei potăi. Și, dacă chiar ai noroc, s-ar putea să ți se deschidă fereastra aia prin care să vezi  lumina, partea caldă a vieții și drumul către speranță. Nu mult, doar cât să redescoperi universuri cunoscute din trecutul tău.

Ștefan,

10.06.2012